Lacul sălciilor care plâng

Lacul sălciilor care plâng

Mergeam tăcut privind un asfinţit de soare,
Atât de trist...de dorul zilei încă plin,
Îl urmăream pierdut într-o visare,
Urmând cărarea unor paşi ce nu mai vin...

Fărăr să ştiu mă pierd pe drumul de pădure,
Aud frunzişul care îngână un cântec de dor,
Păşesc tăcut lăsându-mi dorul să mă fure,
Te simt Iubito obrazul atingându-mi-l uşor...

E însă doar vântul care mă trezeşte
Şi văd un lac ascuns de sălcii preaplecate,
Se-aude iar o voe tainică ce şopteşte,
Poveşti de iubire de veacuri uitate...

Paşii mei răsună monoton pe ascunsa alee,
Şi iarba se pleacă suspinându-mi în cale,
Soarele coboară precum o roşie azalee
Ascultă şi el poveşti cu doruri şi trece agale...

Ascult şi eu apa ce murmură poveştile ei,
Poveştile uitate ascunse în fiecare picătură,
Sunt pline de sentimente şi dulci ca mierea de tei,
Inima mea le soarbe şi dorul o fură...

Plâng sălciile pe maluri ascultând şoaptele undei,
Iar eu mă-ntind în mătasea ierbii placută,
Un vis picură o poveste peste ochii mei,
O poveste a liniştii, o poveste tăcută...

Ascult pierdut printre vise povestea
Şi chipul tău îmi apare-n privire
Iarba cea moale duce departe vestea,
Că un om s-a pierdut ascultând poveşti de iubire...