Povestea Nu’urei și a lui Karim Călătorul

MOTTO: Învață să-ți scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă

    Demult, tare demult, se povestește că preafrumoasa fiică a vizirului, Șeherazada, nu reușise în cele o mie și una de nopți, să încheie toate poveștile pe care ar fi dorit să le asculte marele Șahriar și pentru a-i face pe plac acestuia s-a hotărât să îi mai spună încă o poveste cu care să îl cucerească pe deplin.

    Soarele răsărise deja peste cupolele palatului șahului și lumina lui părea că are strălucirea aurului. Undeva în zare vârfurile copacilor păreau și ele poleite și aerul dimineții purta îmbietor aroma apei de trandafir cu care servitorii stropeau aleile care dădeau spre serai până în încăperea în care ședeau alături pe divan, înconjurați de perne moi, Șeherazada, măritul Șahriar și sora mai mică a Șeherazadei, Duniazada.

    Șeherazada le zâmbi delicat șahului și surorii ei mai mici, și spuse:

- Și astfel se încheie minunata poveste a Farizadei cea cu zâmbet de trandafir, însă și mai frumoasă este povestea Nu’urei, frumoasa din Oaza Muezinului și a lui Karim Călătorul.

- Oh, surioară! Spune-ne rogu-te și această minunată poveste!

- O voi spune din toată inima și ca pe o preaminunată îndatorire! Asta dacă, de bună seamă, prealuminatul meu șah îmi va permite cu bunătatea lui să o povestesc!

- Frumoasă Șeherazada, cum m-aș putea eu împotrivi vorbelor tale dulci și vrăjii poveștilor cu care mă învălui atunci când Preaînaltul umple bolta cerului cu miile sale de luminători. Spune-ne și această poveste în seara care va urma acestei noi și minunate zile!

    Apoi șahul le părăsi pe cele două surori și se lăsă pradă îndeletnicirilor de conducător, judecă pricinile supușilor săi, acordă grațieri sau osândi pe unii împricinați, cu pauzele aferente rugăciunilor Dhuhr, Asr și Maghrib și trecu din nou peste nedumerirea vizirului său care încă nu reușea să înțeleagă faptul că fiica sa, Șeherazada, era încă în viață, în seraiul șahului.

    Orele trecură și soarele își urmă cursul pe bolta senină, apoi coborî din mijlocul cerului spre vest și obiectele păreau că se dublează, lăsând în urma lor umbre egale. Apoi și crepusculul îi urmă în tihnă și soarele începu a-și pierde intensitatea luminii și din lumina lui strălucitoare rămase doar de un galben ușor stins. Apoi, treptat, sub linia orizontului, urma să se stingă și cea din urmă linie de roșeață a razelor solare și urma timpul rugăciunii de seară și al poveștii care îi furase gândurile mărețului șah de multe ori în cursul zilei. Dar acum era fericit, urma să revadă zâmbetul Șeherazadei și să îi soarbă de pe buze cuvintele. Aștepta de fiecare dată cu atât de multă nerăbdare nopțile, uitase deja de șiretlicul povestitoarei de a-l ține înlănțuit cu poveștile ei, uita în fiecare seară de lume, de supuși, de faptul că era marele șah, se lăsa cuprins de o căldură pe care nu o mai simțise de multă vreme, o căldură care îl învăluia de fiecare dată când o revedea pe frumoasa Șeherazada. Fără să vrea se îndrăgostise prin poveștile ei chiar de ea…

- O, surioară! Acum că a sosit și bucuria inimii tale, șahul, te rog să ne spui povestea acestei nopți.

- Prea bine…ia loc măritul meu stăpân și ascultă-mi Povestea Nu’urei și a lui Karim Călătorul. A fost odată, demult, un tânăr călător pe nume Karim, care străbătea asemeni unui grăunte de nisip marele deşert al țării din apus. Pornise să descopere misterele acelui deșert, poate căuta chiar minunile marelui Sinbad, poate chiar o peșteră fermecată sau poate căuta adevărul Preaputernicului, nici el nu știa încă și nici povestea nu ne spune. Copitele cămilei lui au atins pentru prima dată nisipul fin al acestui deşert uitat, soarele îl privea aproape cu ură, era un intrus în teritoriul mărețului sahra`, dar asta nu îl speria. Călărea tăcut spre linia orizontului, pierzându-se uneori după dunele ce străluceau într-un auriu plăcut, urmând un vechi drum de caravane, oprindu-se mai mereu să verifice poziția soarelui și să scruteze cu mâna dusă la ochi orizontul. Undeva în zare se zărea un palmier uscat și o fântână părăsită după care trebuia să se ghideze spre a părăsi drumul obișuit al caravanelor, pornind cu adevărat spre aventură.

    Pașii lui Karim se afundau în nisipul fierbinte şi căldura părea că topeşte totul, însă el nu părea că se sperie, aproape părea că îi făcea plăcere să se piardă în acest loc...să se îndepărteze de lume, fără teama de a întâlni tâlhari sau poate djinni. Se apropia de trunchiul uscat de palmier, răsturnat oarecum peste marginile unei fântâni părăsite și care mai adăpostea poate doar câteva târâtoare adopostite de arșița zilei. Trunchiul era prăbușit indicând parcă direcția spre care trebuia să se îndrepte călătorul spre a nu se pierde în deșertul neîndurător, dar lui Karim nici că îi păsa. El căuta aventura, misterul, așa că își verifică provizia de apă, își aranjă mai bine burnuzul și își struni cămila spre partea opusă. Djamal nu îi opuse rezistență, de parcă era în același gând cu stăpânul său.

    Paşii îi purtau încet peste dunele uitate de vânturi şi ploi, în timp ce nisipul scârţâia în liniştea apăsătoare a deşertului. Era atâta linişte, o linişte după care se părea că tânjea atât de mult...câte o vietate încerca să fugă de soare și îi ţinea companie ceva vreme şi apoi iar se auzea numai nisipul ce se rostogolea sub copitele care călcau, una după alta, într-un ritm propriu, impus de animal și nu de stăpân.

    Pierdut printre gândurile sale, Karim nici nu realiză cât timp urmase calea aleasă. Deodată, aude ca prin vis sunetul apei...apa cea mai frumoasă bijuterie în acest loc uitat de Creator sub razele soarelui, parcă îi simțea răcoarea și din instinct paşii îl poartă grăbiţi peste duna ce îi ascundea orizontul. Urcă repede până în vârf şi ochii lui rămân fermecaţi.

    O oază ca un mic petic de umbră şi de verdeaţă îi zâmbeşte la poalele dunei...aleargă pur şi simplu sperând să nu fie doar o iluzie, o păcăleală a unui duh rău...însă nu, se simte răcoarea învăluindu-l, atinge firele de iarbă şi se apleacă să guste apa și atunci privirea lui Karim întâlneşte doi ochi oglindiți în unda clară, uită să bea apă, își ridică ochii şi zărește o siluetă subţire pierzându-se după palmieri în grabă. Uită tot ceea ce își dorea, rămâne blocat, dorindu-și să nu fie doar un simplu miraj. Vocea refuză să îi părăsească gâtul deși ar vrea să strige. Îi este frică să sperie făptura care se ascunsese, sau să nu provoace mânia vreunui djinn periculos. Karim se potolește din agitarea care îl cuprinsese, se apleacă şi își potolește setea...apa e dulceagă, rece, își răcorește fruntea şi cu forţe proaspete se grăbește spre palmierii în spatele cărora se pierduseră acei ochi superbi.

    Sandalele se afundă în pătura de iarbă moale și simte răcoarea pământului care se bucură de apă pe îndelete. Gândul îi zboară iar departe...cât de multă viaţă aduce cu ea o picătură de apă...urmată de alta și alta, de un întreg izvor care răzbate prin nisipurile veșnice prin voia Atotputernicului și care aduce la viață atât de multă frumusețe în mijlocul dunelor de nisip arzător. Karim se scutură ca de un fior de răcoare și își reamintește de ochii zăriți cu câteva clipe înainte. Pășește hotărât și trece de curmalii cu trunchi vânjos, încărcați de fructe coapte, uită până și de vrednicul său tovarăș de călătorie, dar Djamal, cămila sa deja se tolănise rupând tacticos firele suculente de iarbă și privește în jos la vâlceaua care se deschide în fața pașilor săi.

    Nu se aștepta ca oaza să fie atât de întinsă, dar de după rândul de palmieri se așternea privirii o vâlcea înverzită despărțită în două de un pârâu care susura cristalin printre rânduri de curmali și alți arbuști care aruncau fâșii de umbră răcoroasă. Undeva în mijlocul vâlcelei se zăreau câteva corturi, poate era chiar o așezare în toată regula a unor păstori sau poate erau doar niște călători obosiți ca și el. Karim înaintă fără teamă spre acele corturi și aproape că aude deja glasurile celor prinși în activitățile zilnice.

    Câteva priviri se ridică să îl privească, unele cu uimire, altele schițând câte un zâmbet și până să se dumirească bine, Karim este întâmpinat de un bătrîn ușor aplecat de ani și cu o barbă lungă și albă care i se mișcă alene sub adierea vânticelului provocat de copaci.

- Pacea Atotmilostivului fie cu tine, călătorule! Nepoata mea tocmai mi-a spus că a zărit un străin lângă iazul oazei noastre. Eu sunt Tayyib. Bine ai venit printre noi!

    Pe chipul bătrânului se citea blândețea și bunătatea, poate de aceea i se și spunea tayyib, cel bun sau generosul, gândi Karim.

    Urarea lui avea blândețe și bunătate în ea, iar din spatele său Karim era privit de aceeași ochi ce îi zărise la primul său popas.

    Cu o adâncă plecăciune Karim îi răspunde bătrânului şi îi urmează spre intrarea unui cort după ce mai aruncă o privire pe furiș frumoasei fete. Se așează lângă acesta și îi ascultă în liniște vorbele:

- Am ani mulți de când nu am mai zărit pe cineva care să ne găsească oaza, prea puțini se aventurează atât de departe de drumul obișnuit al caravanelor. Cred că eram și eu un tânăr plin de curaj și tânjind după altceva decât păstoritul cu care se ocupa tribul meu. Visam și eu la comori ascunse, la fapte de vitejie și iată-mă acum mulțumit cu stăpânirea acestei oaze și cu bucuria de a-i avea pe cei dragi alături, mai ales pe frumoasa mea Nu’ura. Dar cred că oaza asta este de vină, de fiecare data când mi-am dorit să o părăsesc, îmi mai aducea pe cineva alături. Întâi a venit o caravană de tineri din satul meu, rătăciți din cauza unei furtuni de nisip. Plecaseră să își încerce norocul prin lume și ne-am reîntâlnit cu bucurie, apoi a sosit un bătrân șeic cu familia lui, era însoțit și de duzina sa de fiice. Plecase spre Mecca în pelerinaj voind să îi ceară Atotputernicului și un fiu, pentru că avea deja doisprezece fiice și apoi dorea să se stabilească la Bagdad. Era un bijutier renumit. Nici el nu s-a mai îndurat să plece mai departe și treptat ne-am format un mic trib aici, de parcă așa a fost vrerea Creatorului. Noi cei tineri ne-am găsit giuvaierurile inimii printre fetele bătrânului șeic și am urmat drumul vieții și iată-mă pe mine devenit un biet bătrân, conducând mai departe micul nostru trib.

    Bătrânul tăcu apoi oftând ușor.

- Dar totuși ceva te frământă om bun! Îmi poți spune care este supărarea care apasă sufletul tău?

- Eee…am avut și eu un fiu pe care l-am pierdut pe cine știe unde, căutând poate ceea ce Preaputernicul nu i-a îngăduit să găsească. Poate asta i-a fost o pedeapsă pentru neastâmpărul său. A fost singurul pe care vraja acestei oaze nu l-a stăpânit cu totul și mereu căuta noi și noi aventuri. Poate că așa sunt toți negustorii, au mereu câte un gând de ducă, îi cheamă noi tărâmuri, noi bogății.

- Poate că îmi vei spune și această poveste în timpul cât voi poposi alături de voi, nu îndrăzni să insiste mai mult Karim. Cât despre mine, începu Karim să povestească, nu sunt atât de multe de spus, poate că încă sunt prea tânăr ca să fi adunat prea multe pe suflet.

    Își povesti și el mult mai scurta lui viață de până atunci și bătrânul îi zâmbi, îi amintea de tinerețea lui la fel de plină de dorință de aventură și de neastâmpăr.

    Brusc, aroma apei de trandafir învălui cortul și Karim ridică privirea. Aceeași ochi limpezi și de culoarea pietrelor de lapislazuli îl priveau.

- Ea este Nu’ura, zâmbetul meu și al acestei oaze, rupse tăcerea bătrânul.

    Vocea lui se pierdea însă undeva departe, Karim era deja prea vrăjit să o mai audă... Nu’ura, Nu’ura, îi striga deja inima...și nu își putea închipui cum de l-a cuprins brusc acest foc mistuitor.

    - Poftește și te înfruptă din darurile oazei noastre străinule, șopti vocea catifelată a tinerei, în timp ce așeză delicat o tavă cu fructe, bucăți de carne aburindă și o carafă cu apă rece mirosind a petale de trandafir.

    Călătorul nostru o privi lung până o văzu dispărând după perdeaua cortului și se lăsă îndemnat din nou de bătrân să mănânce, în timp ce îl auzea zâmbind vesel. Nici nu mai știa când se terminase totul și i se arătă un loc de odihnă parcă ivit din senin în cort, se întinse încă cu gândul la frumoasa copilă și adormi pe dată.

    Brusc, o pală de vânt îi întrerupse odihna. Karim se ridică, își răcori faţa cu apa rece lasată în cort şi păşi afară. Se înserase, deşi la sosirea călătorului nostru era doar miezul zilei. Acum părea totuși că trecuse destul de mult timp...iarba foșnea ușor și câteva petice de nisip luceau oarecum ciudat în bătaia stelelor. Karim se simţea ca într-un vis și deja se gândea că poate totul a fost doar o închipuire sau jocul nebun al vreunui djinn. Nici tăcerea din jurul lui nu prevestea ceva bun și îl uimea şi mai mult.

    Ieși tăcut din cort şi privi în jur. Numai cortul lui mai există și undeva prin apropiere se auzea fornăind Djamal, părea că ei doi sunt unicele lucruri însufleţite rămase în oază. Brusc chiar și cortul lui se ridică asemeni unui fâlfâit de aripi și se destrămă în adierea vântului serii precum cenușa. Nu știa dacă să se sperie și să o ia la fugă sau să se roage în gând ca Atotputernicul să nu îl piardă. Aproape că îngenunchease, dar își aminti că asta își dorise, aventura, misterul. Până la urmă puteau fi și djinni buni. Căută să își alunge neliniștea cu o scurtă rugă către Atotmilostivul și apoi se aşeză în iarba mângâiată de vântul serii.

    Se trezi în el o dorință nespusă de a putea vorbi cu cineva care să îi explice totul...și deodată, de parcă gândul îi fu citit de un djinn, un parfum de apă de trandafiri îl învăluie şi o mână caldă îi poposeşte pe umăr. Karim tresare brusc, dar își întoarce privirea şi din nou acei ochi limpezi îl privesc liniştindu-l.

- Liniştea serii să te aline, străine călător!

    Vocea ei suna ca o şoaptă lină, iar Karim simți cum și cea mai mică urmă de neliniște îi dispare și o roagă să se aşeze lângă el, îi simte atingerea vestmântului şi un scurt fior îi mai străbate trupul. Nu e un vis, nu e un spirit, e totuși reală. Oare ce putere se ascunde aici?

- De ce suntem numai noi doi aici, unde a dispărut întreaga tabără? o întrebă cu oarecare mirare.

- E o poveste mai lungă, dar ţi-o pot povesti dacă doreşti...

- Desigur, îmi plac poveştile...mai ales cele pline de mister și care uneori ascund atât de multe.

Deja Karim se simţeam din nou copil, gata să asculte une din multele povești spuse de mama sa, în faptul serii, în timp ce termina ultimele îndatoriri de stăpână a casei, doar că acum el chiar trăia pe viu o poveste...

    Nu’ura îi zâmbi și începu cu o voce catifelată și molcomă:

- Povestea mea, a tribului meu și a acestei oaze începe demult, e undeva pierdută în timp, doar Atotputernicul mai știe cât a trecut de atunci. Eram doar o pruncă în pântecele maicii mele pe atunci. Iar acum...nici nu mai știu ce vârstă am. Pe mama am pierdut-o la nașterea mea. O moarte pentru o viață, o viață care a rămas singură pe aceste meleaguri, restul...dar mai bine să îți spun cum s-a întâmplat totul.

- Acum ești o frumoasă tânără, în floarea vârstei. Cine știe cum curge nisipul timpului prin acest loc fermecat.

- Așa este, nimeni nu mai știe cât a trecut de atunci, nici chiar bunicul meu, dintre toți eu sunt singura care și-a schimbat vârsta și am fost singurul copil născut după plecarea tatălui meu. Bunicul meu, ceilalți oameni au rămas la fel. Doar în clipele în care cineva ajunge în oaza noastră eu una simt că mă schimb și apoi dacă acel călător rămâne în ospeție la noi, pe înserat sunt singura care nu dispar și care vine să povestească totul. Dar cei mai mulți se sperie și fie o iau la fugă căutându-și disperați cămilele, fie își închid ochii și încep să se roage. Atunci simt că mă învăluie tristețea și fug, mă ascund de ei, îi las să creadă că totul a fost închipuire, o nălucă sau o încercare a Creatorului sau poate o glumă a unui djinn răutăcios.

- Eu nu vreau să fug, vreau să îți ascult povestea, oricât de înfricoșătoare ar deveni.

- Facă-se după voia ta, străinule călător! 

    << Demult, tatăl meu era asemeni ție, un călător peste nisipurile fierbinți, un negustor renumit și care râdea de fiecare dată la îndemnul bunicului de a se potoli, de a nu mai căuta altceva mai departe de această oază dăruită ca prin minune de Atotmilostivul tribului nostru. Tata râdea mereu de povestea bunicului, de minunea ce i se întâmplase pe când era și el un aventurier și îi tot spunea râzând că trebuie și el să își găsească propria lui oază, de aceea nu poate rămâne doar în același loc.

    Mama și sora mea mai mare acceptau aceste drumuri ale tatălui cu blândețe și se bucurau mereu când revenea cu minunate mătăsuri, mirodenii sau cine știe ce alte daruri din lungile lui călătorii. Mie uneia îmi plăceau poveștile spuse de bunicul despre el, despre poveștile lui, pline de minunății, de ființe ciudate, de furtuni pe mare și mă bucuram de fiecare clipă în care îl simțeam aproape chiar și așa fără să îl fi cunoscut.

    Într-o bună zi, după cum mi-a povestit bunicul meu, tata s-a întors însoţit de un călător îmbrăcat ciudat. Purta un acoperământ și un burnuz de culoarea cerului și avea o barbă și un păr foarte negru. Până și ochii îi erau negri. Am aflat mai târziu că ar fi fost de prin tărâmul Persiei. Bunicul și întreg tribul l-a primit ca pe orice oaspete de seamă. Mama și sora mea s-au îngrijit de toate cele de trebuință pentru ca străinul să se simtă ca acasă. Tata glumea cu el, povestea întâmplările prin care au trecut împreună și nici nu a remarcat când străinul a început să o privească pe sora mea tot mai lung. Cred că nici unul dintre cei care au stat la masă cu străinul nu și-au dat seama. Se însera ca și acum și toată veselia și ospățul au ținut până târziu în noapte și deși nimeni nu a băut decât apă rece, totuși somnul i-a cuprins treptat pe fiecare. Cred că au adormit pe rând fiecare în locul în care se găsea. Doar parfumul apei de trandafir se simțea plutind în aer, de parcă cineva stropise ușor din timp în timp.

    În dimineaţa ce a urmat, s-au trezit cu toții și am aflat că acel călător o răpise pe sora mea. Tatăl meu s-a simțit înșelat și vinovat. Îl primise ca oaspete de seamă, îl considerase chiar prieten și iată unde se ajunsese.

    Cei mai viteji bărbaţi ai tribului nostru au pornit în căutarea răpitorului, dar urmele lui parcă dispăruseră măturate de vânt. Și de fiecare dată când tatăl meu îi spunea numele însoțindu-l de câte un blestem, se auzea parcă doar un hohot puternic de râs și se stârnea brusc vântul. Bunicul l-a acuzat pe tata că s-a lăsat înșelat de un djinn, că visul lui nebunesc de aventură îi atrăsese pedeapsa divină. Tata se întuneca la chip cu fiecare zi și într-o dimineață l-am văzut încălecând pe cea mai bună cămilă a lui și învârtindu-se în jurul cortului nostru l-am auzit strigând cu mânie:

- Pe numele lui Allah mă jur că nu mă voi lăsa până nu îl voi găsi pe cel care mi-a răpit bucuria sufletului meu, fie el om sau duh!

    Nici chiar lacrimile mamei nu l-au putut opri să nu plece. Chiar dacă îi spunea că copilul ce îl purta îi va alina dorul după frumoasa lui fiică. Doar o mângâie pe creștet și îi spuse:

- Pe Atotmilostivul îl rog să te aibă în pază și să nu te piardă până mă voi întoarce! Îți las în grijă și pe pruncul pe care îl porți, să îl păziți cu toții ca pe lumina ochilor!

    Și doar nisipul din spatele copitelor cămilei s-a mai văzut printre lacrimile mamei mele. După câteva săptămâni m-am născut eu și în durerile nașterii sau poate a despărțirii de cel pe care l-a iubit nespus, mama s-a stins și ea. Și de atunci anii au trecut și tatăl meu nu se mai întorcea. Toți cei din jurul meu au rămas neschimbați și doar eu creșteam. Nici unul din cei ai tribului meu nu mai pleca spre Creator și nimeni nu îmbătrânea și bunicul ne-a spus într-o bună zi că în supărarea lui tata a atras mânia Atotputernicului și rugămintea lui de a mă păzi toți cei din trib s-a transformat într-un blestem asupa noastră. De parcă curgerea timpului s-a oprit de atunci, de la nașterea mea. Aveam totul aici în oază, dar de fiecare dată când cineva încerca să plece, fie se stârnea o furtună, fie i se încurcau pașii și ajungea din nou în oază. Nimeni nu mai putea părăsi oaza.

    La început ajungeau călători și auzeam unele vești despre tatăl meu, călătorise până în îndepărtata Persie și totuși nimeni nu îi putea spune cine era acel străin. Auzisem că ajunsese și la Mecca întrebând imamii și apoi tăcere, de parcă și tatăl meu dispăruse împreună cu străinul. De atunci și călătorii nu mai poposeau la fel de des prin oaza noastră, iar din cei care poposeau, cei mai mulți o luau la fugă ca și cum ar fi văzut duhuri necurate.

    Într-un târziu am aflat, de la un imam care plecase cu câțiva pelerini spre Mecca și rătăcind drumul din cauza unei furtuni, poposise în oaza noastră, că locul acesta era considerat blestemat, că toate caravanele îl ocoleau și vechea fântână la care se adăpau oamenii și animalele înainte de a trece pe aici fusese lăsată în paragină, iar palmierul de lângă ea se prăbușise ca un semn, indicând direcția opusă tuturor călătorilor. Nici chiar imamul nu a reușit să ne spună cum să scăpăm de acest blestem și de atunci, de la începutul primelor ceasuri ale înserării, toți cei ai tribului nostru devin străvezii și dispar, iar eu rămân singură și mă rog Atotputernicului să ne izbăvească sau să ne dezvăluie chipul prin care putem scăpa din acest blestem.>>

- Și ai reușit să afli această taină până acum? o întrebă cu oarecare nerăbdare în glas Karim.

- Prin mila Lui am aflat că doar un călător cu același neastâmpăr ca al tatălui meu, care să caute aventura, misterul, ar avea taina izbăvirii noastre și numai dacă nu l-ar speria felul nostru de a fi și ar putea asculta până la capăt povestea spusă de mine.

- Dar eu unul nu cunosc taina care v-ar putea salva, răspunse uimit Karim. Chiar dacă povestea mi-a plăcut și acum nici neliniștea nu mă mai stăpânește ca la început.

- Caută adânc în inima ta străinule și poate o vei afla!

    Karim ar fi vrut să mai spună ceva însă își simți ochii atât de grei încât se întinse pe iarbă și adormi.

    Razele soarelui îl învăluiseră demult, dar Karim se trezi greu, ca după un somn foarte lung. Se întreabă dacă nu cumva a visat, dacă nu cumva oaza a fost doar o nălucă a unui djinn. Își strigă cămila și apoi se uită în jur.

    Afară este aceeaşi forfotă de ieri, însă acum zărește mai multe zâmbete îndreptate spre el...și gândul îi zboară spre dorința de a cunoaște taina salvării lor. Aproape că imploră Creatorul să îi dezlege taina și totuși se simte deznădăjduit.

    Se plimbă prin oază zâmbind oarecum forțat tuturor celor pe care îi întâlnește, se lasă apoi îmbiat cu niște bucate, căutând-o pe Nu’ura cu privirea și negăsind-o. Gândul îi zboară către ea și mintea i se luminează. Ea trebuie să fie dezlegarea tainei. Dar oare ce ar trebui să facă?

    Se întinde în iarbă în fața cortului și treptat somnul îl învăluie. Îl trezește răcoarea înserării și privește agale sclipirile stelelor. Un foșnet aproape imperceptibil și același glas plăcut, îl strigă pe un ton glumeț:

- Hei călătorule, ai descoperit taina oazei mele?

- Nu’ura, te-ai întors? Nu încă, deși încep să cred că știu ce ar trebui să fac. Cred că va trebui să te răpesc și eu, dar de această data va trebui să o fac așa cum trebuie, nu pe ascuns ca acel străin.

- Nu te înțeleg, dar poate Preaputernicul te va lumina și soluția ta va fi cea bună.

    Karim se așeză aplecat, cu fața spre răsărit și porni să murmure din acele sure ale cărții lăsate de Creatorul tuturor și învățate de mic copil și într-un târziu adormi așa îngenuncheat, fără să vrea.

    

    Și atunci zorii tocmai își aruncau pe fereastra iatacului primele raze și Șeherazada tăcu....

- Nu te opri bucuria sufletului meu, termină-ți povestea, o îndemnă șahul. De mult am uitat de gândurile mele aspre, de ura mea. Chiar am ajuns să tânjesc după poveștile tale și după tine. Nici nu știi când de mult aștept înserările.

- Fie după voia ta, lumina ochilor mei, murmură Șeherazada și porni din nou agale firul poveștii:

    În somnul adânc ce îl cuprinsese, Karim se simți purtat departe și fu învăluit de o lumină puternică care îl forță să se trezească. Nici nu știa dacă fusese o lumină divină sau pur și simplu soarele dimineții era cel care îl trezise atât de brusc. O căută cu privirea pe Nu’ura și ea era lângă el privindu-l aproape cu nerăbdare.

    Karim știa acum care este dezlegarea blestemului, avea cu el taina prin care putea elibera sufletele tuturor. Voia doar să nu o piardă și pe Nu’ura o data cu izbăvirea tuturor celorlalți.

    Porni hotărât către cortul bătrânului Tayyib. Acolo îl aștepta bătrînul, avea o ținută ușor gârbovită, dar bucuria i se citea pe chip.

- Străinule, știu că vii cu o veste bună! Nu ne mai chinui și spune-o tuturor!

- Preamilostivul, Marele Creator, m-a învrednicit pe mine umilul său servitor Karim să vă ajut cu eliberarea de blestemul în care v-a aruncat mânia unui suflet îndurerat.

    Karim se întoarse apoi spre Nu’ura, îi cuprinse una din palmele ei mici și gingașe între mâinile sale și ridicând privirea spre cerul însorit și senin, strigă cât îl țineau puterile:

- O, Tu Cel care ești Creatorul tuturor, Tu care ne învălui cu mila Ta, Preaputernicule ascultă-mi cererea și jurământul meu! Mă jur în fața Ta, Preaputernicule, că voi avea grijă de Nu’ura și o voi păzi ca pe lumina ochilor mei! Mă jur să o păstrez aproape ca pe lumina ochilor mei! Mă jur să o fac stăpâna corturilor mele!

    La a treia strigare acestor vorbe, Karim auzi ca o puternică bubuitură, un vârtej de vânt învălui treptat oaza și toate chipurile din jurul său îi zâmbiră și apoi, încetul cu încetul, totul se spulberă în bătaia vântului asemeni unor fire firave de nisip. Corturi, animale și oameni se transformau treptat în pulbere fină și se lăsau purtate de vânt asemeni cenușei din vatră. Doar vorbele lor de mulțumire se mai auzeau ca un murmur sacadat, pierzându-se treptat și ele în susurul pârâului care străbătea oaza.

    Oaza rămăsese neatinsă, la fel de verde, de umbroasă și de frumoasă ca și până atunci. Și în mâna lui, Karim simțea încă căldura mâinii Nu’urei, rămăsese și ea alături de el, era la fel de reală ca iarba cea verde, la fel de frumoasă și parcă abia atunci o zărea pentru prima dată, cu ochii ei de culoarea pietrelor de lapislazuli și cu zâmbetul care nu îi mai părăsea deloc chipul.

- Hai să rămânem aici pentru totdeauna, îi spuse Karim dintr-o dată. Să deschidem iar oaza tuturor călătorilor osteniți și să îi așteptăm pe toți cei care vor să rămână cu noi. Nu îmi doresc să mai cutreier lumea întreagă, am găsit deja tot ceea ce îi lipsea sufletului meu pentru a se simți împlinit. Și știu că aici este casa ta. Te rog doar să îmi mai spui încă o dată povestea ta, îmi pare și mai frumoasă acum.

- Și astfel se încheie luminate șah și preaiubitul meu, povestea Nu’urei și a lui Karim.

- Frumoasă poveste. Gândindu-mă la ea, cred că și eu îmi doresc ca și de acum înainte să îmi încânți fiecare seară cu minunatele tale povești. Și chiar de azi îl voi vesti pe tatăl tău că vei rămăne mereu alături de mine și că poate sta liniștit că nu își va pierde minunata lui fiică, ci doar va câștiga încă un fiu.

    Și astfel, în a o mie și a treia zi, preafrumoasa noastră Șeherazada a cucerit pe deplin inima mărețului șah Șahriar și i-a înfrânt orgoliul și ura ce i se stârnise până atunci, iar eu…eu voi încheia aici mica mea poveste cu gândul că poate, cândva, mi se vor mai descoperi și alte minunate povești cu care să încânt pe cei pe care vor avea timpul și plăcerea de a le citi.