Trifoiul de smarald

Vol.1: Inflorescenţa pinului vieţii

2.O carte veche

Lasă cartea să te facă prizonierul ei şi umbra cuvintelor să îţi răpească privirea…

Fâlfâitul aripilor larg deschise, zborul planat ce poartă lin peste Marea de Iarbă, ocolind Turnul Magilor, urmărind galbenul firelor înalte aproape cât statura unui om, prin care mogâldeţe îţi croiau voiniceşte drum, probabil un grup de gnomi veniţi cu ocazia târgurilor de toamnă. În bătaia vântului grăbit de toamnă, printre picături răzleţe, şoimul pluteşte spre capătul sudic-estic al Pădurii Şoptitoare, locul în care se stabilise tribul vânătorilor de vise, denumirea sub care erau cunoscuţi paşnicii locuitori ai cătunului Oniria.
Picurau stropii de ploaie ai unei toamne târzii, iarba înaltă şi galbenă a câmpiei se legăna plecată de umezeală, şoptind misterios, iar ceaţa lăptoasă a dimineţii pornea să se ridice spre vârfurile munţilor Argath, învăluind tărâmul dintre stânci al ascunsului trib Xia, al paznicilor de stele şi înghiţind cu totul dealul cătunului Centaria, al triburilor verzi ale calăreţilor de preerie.
O ultimă bătaie din aripile obosite şi lunecarea uşoară pe ramurile copacului care trona în centrul sătucului, Copacul Vorbitor. Însă tăcea şi el...tăcere...nimic nu vestea începutul unei noi zile, nici chiar roşeaţa palidă a răsăritului nu era în stare să farmece vreo fiinţă. Şi totuşi în tăcerea aparent stranie se inserau foşnete de ierburi, pleoscăituri ale picăturilor prin bălţile ce se formau pe pământul care nu mai putea primi atâta apă şi câte un ciripit speriat de pasăre trezită de vreo rază de soare mai vioaie.
Coborând privirea de la aceste mici ciudăţenii, se puteau vedea turlele simple ale unor case, mai mult aducând a iurte ale nomazilor decât a locuinţe stabile. Însă era un sat foarte la locul lui, cel mai vestit sat al vânătorilor de vise. Vânatori de vise vă veţi întreba? Da, vânători de vise...este o poveste lungă pe care o vom afla mai târziu.
Cu cât te apropiai de aşezare puteai să juri că e un sat fantomă, încă nimic nu mişca de parcă totul era părăsit. Puteai deschide poarta primei iurte şi să vezi trupurile ocupanţilor întinse. Ai crede că erau toţi morţi, dar nu...ei visau, lângă fiecare era câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei.
Doar străjerii rămâneau treji, patrulând peste zidurile din bârne groase ale palisadelor pe care întreg satul le ridicase din trunchiurile unor fagi înalţi smulse de furtunile verii care se pierduse undeva în amintirile lor. Paşii lor se auzeau sacadat, parcă impunând un ritm chiar şi picăturilor de ploaie. Toamna aceasta era parcă de când lumea, însă era anotimpul favorit, norii care îmbiau la somn însemnau multe vise care vor umple paginile cărţilor prăfuite ale vestitei biblioteci păstrate de Călugării de Vise în sihăstria Copacilor Îngemănaţi. Nici chiar uriaşilor munţilor nu le-ar fi ajuns lungii ani de viaţă ca să citească toate visele adunate acolo, asta dacă uriaşii chiar ar fi ştiut să citească.
Şi totuşi nu doar străjerii vegheau micul cătun, un suflet aflat într-o casă din apropierea Copacului Vorbitor era treaz în această lume adâncită în somn. Casa care purta însemnele unui dum sau şef al satului, se ridica din bârne albe de mesteacăn, având o flamură verde, ce flutura chiar şi aşa udă de ploaie, prinsă de turnuleţul care avea vedere asupra celor 4 turnuri de pază din colţurile palisadelor. Intrarea se făcea printr-o uşă scundă menită să facă pe cei care îi treceau pragul să se aplece uşor oferind respectul cuvenit unui conducător de sat. Înăuntru, după pridvorul tipic unei case obişnuite se dezvăluia o încăpere cu două alte uşi înalte aflate pe pereţii laterali. Mobilierul era unul rustic din lemn şlefuit de meşterii satului: o masă lungă pentru sfaturile de taină, departe de Casa Bătrânilor, scaune solide din lemn de stejar cu desene reprezentând capcanele de vise, cu o bibliotecă plină de cărţi, papirusuri închise în tocuri din piele de cerb şi hărţi, vatra din piatră de râu nefasonată în care mereu mocnea jarul râspândind o aromă dulceagă de răşini şi într-un colţ, adăpostită de razele soarelui, sub coarnele unui cerb, vechi trofeu de vânatoare, se găsea o măsuţă pe care stătea o carte mare cu coperţi încastrate în piele şi filigranuri aurite având un smarald în centru ca un fel de lacăt sacru.
Ceea ce şoca era lipsa armelor, sau cel puţin a unei panoplii cu arcuri şi săgeţi sau chiar a vreunei capcane de vise, însă probabil că şeful satului se considera protejat pe alte căi în propria sa casă.
Pe duşumeaua de lemn moale de molid, ghemuit pe o blăniţă albă de miel, eroul nostru, micul Touk-Touk plângea pe înfundate. Azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băieţel cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Ciufulit, bosumflat şi ştergând cu mâneca cămăşuţei sale verzi ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum, ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa, ce va fi, va fi...deja se gândea oare care va fi numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere.
Renunţând la ideea de a adormi, se ridică şi păşi prin încăperea joasă, stârnind uşoare cerculeţe de praf în urma sa, însă se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa pe care se odihnea cartea mare din care tatăl îi citea în fiecare seară.
- Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi supărarea. Fuseseră primele sale cuvinte, dându-i numele pe care aştepta să îl schimbe într-unul mai războinic.
Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care căzuse peste coperta cu filigranuri aurii, însă micuţul nu ştia. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic de frică să nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. Deschise coperta groasă, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească stângaci titlul: C-a-r...cartea v-i-s-e...viselor, „Cartea Viselor”, deci aceasta era faimoasa carte a viselor, se mira micul pui de vânător. Constată că odată cu cuvintele citite, o lumină stranie schimbă aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios... „Începutul” scria, mare şi cu o caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului atunci când aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei.
Se aşeză cu cartea pe genunchi şi continuă să citească...se părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce.
Afară ploaia nu se mai oprea, focul din vatră dansa, în timp ce umbre bizare dansau peste pereţii iurtei, însă micul Touk-Touk moţaia citind în şoaptă cuvintele poveştii.