Trifoiul de smarald

Vol.1: Inflorescenţa pinului vieţii

1.Ca orice început

O carte bună e asemeni unui vis, o citeşti, o pui deoparte şi apoi o vrei iar pentru a desluşi mai bine ceea ce ascunde în ea.

Totul e o poveste, o poveste în care se regăsesc şi se pierd cuvinte, idei, personaje mai mult sau mai puţin apropiate de o posibilă lume reală ce putea exista sau nu cândva, ruptă de istorie, de timpul atât de împărţit statistic şi faptic. E o poveste a mea sau poate a multor alţi scriitori care au amestecat în mintea mea poveştile lor şi au format un întreg propriu, uneori lăsând la iveală multe asemănări cu alte poveşti deja publicate fără însă a încerca o copiere a lor, lumea ideilor trebuie să fie liberă…
E o zi de sâmbătă cu nori lunecând pe un cer de vară uşor plictisit şi de un albastru spălăcit, o zi perfectă pentru a începe o poveste ca la o veche şezătoare românească, după o zi de coasă, când aromele apusului încep să îşi facă simţită prezenţa şi teiul linişteşte agitaţia unei întregi zile.

Ca să încep, este necesară o mică descriere a locului în care povestea aceasta ne va călăuzi privirea şi imaginaţia. Închideţi ochii şi puteţi forma o hartă simplă. Un şir de munţi înalţi plini de mistere, fiinţe felurite şi triburi uitate de lume, pe care hai să îi numesc Argath, însuşi cuvântul te face să te gândeşti la stâncile colţuroase, la asprimea mediului, la greutăţile celor care urcă potecile întortocheate.
Peste munţi se află un tărâm necunoscut, cei care au avut curajul să îi coboare amintesc de un râu ciudat care este când de lavă când de cristale albastre de gheaţă şi peste care toţi cei care au trecut nu s-au mai întors să povestească şi astfel a fost numit Râul Fără Întoarcere. Mulţi curioşi, mulţi exploratori încercaţi au dorit să cartografieze locul atât de plin de mistere, incitaţi de dorinţe numai de ei ştiute şi totuşi şi cai şi călăreţi s-au pierdut s-au poate doar rătăcesc negăsind calea de întoarcere spre tărâmurile natale. Bătrânii spun că răul de acolo vine şi sperie copiii obraznici cu monştrii creaţi pe Tărâmul Deznădejdii aşa cum au numit pata cea albă de pe hartă. Cei înţelepţi cred că acolo îşi au sălaşul zeii, acolo se ţese firul vieţii şi doar cei născuţi sub o stea norocoasă pot pătrunde nevătămaţi.
Argath, cu piscurile sale mereu pline de zăpadă înlănţuie o câmpie vastă, mai mereu verde, asemeni dealurilor Irlandei, Câmpia Liniştii cum o numesc toate triburile care îşi continuă acolo existenţa de veacuri. În centrul ei se află Marea de Iarbă, o mlaştină întinsă care poate fi străbătută numai pe anumite cărări şi în care îşi face veacul tribul Hoinarilor, răufacători şi paria care pun la încercare călătorii schimbând indicatoarele potecilor şi rătăcindu-i sau lăsându-i să fie înghiţiţi de mlaştină după ce îi jefuiau de bunuri. Povestea acestei mări ciudate nu o ştiau decât cei din Turnul Magilor, un turn imens ce părea că atinge cerul din mijlocul unei insule din centrul Mării de Iarbă. Ei erau păstrătorii cărărilor şi cei care luptau cu Hoinarii în dorinţa de a crea căi sigure şi cât mai scurte pentru călători sau comercianţi. Aici era locul unde se păstrau vrăjile şi unde acoliţii deveneau la rândul lor vrăjitori. Se spunea că toate râurile câmpiei se varsă în Marea de Iarbă, deşi unele se continuau şi după pierzându-se în munţi.
Dealuri răsărite din verdele câmpiei fie ascund sate la umbra lor cu oameni paşnici şi superstţioşi, fie cetăţi stau semeţe în vârful lor privind deasupra spre Marea de Iarbă, conduse de luptători încercaţi, pentru că şi în această aparentă oază de linişte conflictele izbucneau din mărunte ambiţii umane.
Ca o primă încercare pentu călătorul ce dorea să străbată munţii, stătea Dealul Singuraticilor, tribul care îl locuia era format din cei mai curajoşi luptători, un fel de ordin militar şi toţi cei care voiau să străbată munţii trebuiau să rămână 1 an să studieze arta luptei şi a supravieţuirii.
Ca ultimă încercare era Pădurea Şoptitoare. Se întindea urmând poalele munţilor Argath, îmbrăţişându-i şi urcând ca viţa de vie peste coastele abrupte, până aproape de vârfurile înzăpezite. Plină de viaţă, de sălbăticiuni, capcane şi mistere, rămânea unul din locurile în care doar cei viteji puteau pătrunde sau cei care fugeau de lume.
Dar toate aceste locuri trasate cu vârful tocurilor din pană de corb de cartografii Pământului, în negrul abstract al unei cernele din cărbune pisat, peste papirusuri sau piei de animale, îşi vor avea la timpul lor spuse poveştile. Ne ridicăm privirea din harta monocromă şi asemeni unui şoim ne începem coborârea rotită spre locul de unde va începe povestea noastră.