Noiembrie
O zi călduţă voia parcă să mă inducă în eroare cu privire la faptul că suntem în ultima lună de toamnă. Melancolia uşoară ce m-a cuprins mă face să închid ochii şi să îmi imaginez plimbarea de ziua trecută, poate una din ultimele cu un soare care să încălzească şi să adoarmă simţurile cu razele sale.
Mi-e dor de dulcea mea iubită, însă tăcerii ei îi voi oferi clipele pe care toamna le împarte din toată inima. Azi voi fi al toamnei îmi spun şi ochii mei se închid rememorând.
Aud din nou foşnetul ultimelor frunze care încă se mai ţin cuajoase pe crengile copacilor aproape goi. Paşii mă poartă cu şoapta lor stearsă către nicăieri, merg pur şi simplu fără nici o ţintă, vreau doar să mă bucur de soare, de liniştea care face atât de bine zbuciumului meu sufletesc, sunt doar eu, toamna şi gândurile ce lunecă sporadic şi mă fac să cred că tu eşti lângă mine şi ne plimbăm în doi.
Melodii melancolice îmi picură în urechi şi visez, e atât de bine, mă simt ca într-o poveste de-a bunicului, redevin un copil pierdut printre copaci, covor de frunze şi soare. Mesteceni albi îşi scutură în câte o mişcare lină frunzele galbene şi plouă deasupra mea. Îmi vine să râd şi să o iau la fugă împrăştiind frunzişul umed ce ţine de cald pământului golaş. Mă sprijin de unul din ei şi scoarţa albă foşneşte uşor supărată de intruziunea mea. Joacă umbre pe chipul meu, un joc de-a v-aţi-ascunselea între mine, frunze şi razele de soare. Zâmbesc uitând de toate şi suflu uneori asupra unei frunze ce îşi începe vioaie ultimul ei dans, ultima clipă de glorie, o ultimă reverenţă şi apoi somnul ce va duce la naşterea unei alte vedete în primăvara ce va veni.
Mă las uşor să lunec la baza trunchiului alb şi covorul de frunze tresare speriat primindu-mă cu o uşoară mişcare dezordonată pe domeniul său. Peisajul îmi aminteşte de pădurile de mesteceni siberiene, de poveştile bunicului, cu vechi căsuţe de bârne uitate de lume prin crânguri ca acesta, cu zumzet de albine vara sau cu foşnet de frunze ce mor toamna.
O minune de toamnă îmi pare această zi şi singurul regret este acela că nu eşti aici, că nu am mâna ta pierdută între mâinile mele şi zâmbetul tau care să răpească din căldura soarelui, însă îmi alung gândul, te îndepărtez lăsându-te pradă oraşului plin de viaţă, de zgomot, de zbucium şi revin la ziua mea de toamnă, la trunchiul de mesteacăn care la fiecare adiere de vânt îmi şopteşte să merg mai departe.
Ca o primă atingere simt călduţa rază de soare ce îşi croieşte drum prin palma mea deschisă, urcă lent parcă păstrând ritmul cu melodia lui Vangelis, este ,,first approach” şi totodată o ultimă atingere a căldurii ce se va pierde asemeni frunzelor colorate ce picură în ploi dezordonate peste pământ.
Iubesc toamna tocmai pentru aceste clipe, pentru melancolia pe care mi-o aduce, pentru dorul pe care îl creşte în mine, e ca o iubită ce îmi spune că mă va părăsi până la anul şi care încearcă să facă despărţirea cât mai dulce.
Mă ridic şi las iar paşii să facă frunzişul uscat să tremure, să se ridice în rotocoale mici, împrăştiat de copilul nebun ce aleargă prin el râzând cu gura până la urechi. Mă opresc într-un final, respirând sacadat, dar fericit, cu o mişcare înceată deschid poarta spre grădina mea secretă şi după primii paşi toamna mă răpeşte iar.
Liniştea e alungată pentru câteva clipe de ghemotocul negru ce se gudură zgomotos pe lângă mine, urându-mi bun venit. Mica mea căţeluşă e veselă şi zburdalnică mai mereu şi acum mă îmbie să iau loc pe bolovanul ascuns între meri şi să o accept cuibărindu-se lângă picioarele mele.
Un trandafir alb refuză să accepte că este un ultim vestigiu al unei veri rămase în amintire, se încăpăţâna să îşi mai deschidă pentru o ultimă dată bobocul, să ofere petalelor catifelate o ultimă savoare a căldurii razelor de soare. Îi privesc tulpina delicată şi îi ofer şansa la luptă, îl voi lăsa să îşi spună ultima poveste pe acest an, ultima bucurie a toamnei ce se va pregăti de plecare, îi ofer acest ultim trandafir ei, ca unei iubite care îl va păstra uscat între paginile unei cărţi de dragoste...o amintire...
Mişcările cozii ca de veveriţă mă întrerup din reverie şi degetele mele coboară peste blăniţa moale. Ghemotocul meu plescăie fericit şi se întinde pe covorul de frunze lăsându-se răsfaţată. Urc spre urechile ce stau mereu ciulite şi le culc cu atingerile degetelor mele, mişcările lente la rădăcina lor o fac să închidă ochii şi să stea cuminte la picioarele mele. Oare câinii visează? Oare trecerea toamnei i se pare la fel de frumoasă ca mie sau doar e un prilej de schimbare a blăniţei pentru frigul ce va urma?
Muzica se aude în surdină din căştile lăsate pe umeri şi adierea vântului creează şi ea o muzică proprie, cu foşnet de frunze, cu picuri de apă ce cad de la condensul facut cu razele de soare. E ca un basm, acum sunt batrânul ce stă pe prispa casei, alături de credinciosul câine, contemplând în singurătate trecerea unei noi toamne, din nou se duce totul la somn, un somn lung de iarnă şi peste toate aceste clipe se va aşterne uitarea în iarna care va veni şi care va aduce cu sine alte poveşti, alte melancolii.
Ridic leneş mâna şi privesc acele ceasului, parcă şi timpul doreşte să mai păstreze o clipă toamna, numai o oră a trecut de când m-am lăsat alintat de ultimele dulci săruturi ale razelor de soare. Şi totuşi fără tine iubita mea ora aceasta îmi pare o eternitate, asemeni multor alte ore ce nu voiau să mai treacă. În aceste clipe de melancolie aş vrea să înşel toamna, să ameţesc timpul să treacă mai repede, să mi te aducă aproape pe tine, însă întocmai ca o iubită vigilentă toamna mă prinde asupra faptului şi mă ceartă cu un vânt rece ce scutură peste mine ultimele frunze ale merilor...
Căţeluşa tresare când mâna mea îşi opreşte traseul urmat prin blăniţa moale şi sare provocându-mă la o rundă de alergat printre pomi, aşteptând până în ultima clipă înainte de a se lăsa prinsă. O ultimă jumuleală şi sunt pregătit să mă rup din braţele toamnei şi din alintul razelor de soare.
Paşii mei îşi pornesc iar şoapta prin frunzişul uscat, ochii privesc la ultime frunze care cad luându-şi şi ele rămas bun şi poarta grădinii secrete se închide în urma mea întocmai unui final de poveste ce mă lasă cu o senzaţie de dulce şi melancolie în gânduri.
Părăsesc iar clipele de linişte şi revin la viaţă, redevin acel om cu zâmbetul pe buze, încărcat cu soare, bună-dispoziţie şi mult calm în suflet, redevin al tău dulcea mea iubită...iartă-mi clipele de rătăcire prin jocul ciudat al unor ultime zile de toamnă!
Ochii se redeschid, soarele pătrunde prin fereastră şi obrajii mei roşii de la urma mâinilor pe care s-au sprijinit par sărutaţi de razele sale. Reveria mea se apropie de final, însă gândul mă îndeamnă să o reiau, de această dată în scris şi sunetul oarecum monoton al tastaturii mă face să reiau aceste ,,same old songs just once more, last day here with you, maybe yes...maybe no”, ca ultime clipe alături de o toamnă de poveste, caldă şi frumoasă...însă atât de melancolică fără prezenţa ta în ea...
Şi zboară frunzele...bucăţi colorate din mozaicul toamnei...o pierdută frescă de noiembrie...
O zi călduţă voia parcă să mă inducă în eroare cu privire la faptul că suntem în ultima lună de toamnă. Melancolia uşoară ce m-a cuprins mă face să închid ochii şi să îmi imaginez plimbarea de ziua trecută, poate una din ultimele cu un soare care să încălzească şi să adoarmă simţurile cu razele sale.
Mi-e dor de dulcea mea iubită, însă tăcerii ei îi voi oferi clipele pe care toamna le împarte din toată inima. Azi voi fi al toamnei îmi spun şi ochii mei se închid rememorând.
Aud din nou foşnetul ultimelor frunze care încă se mai ţin cuajoase pe crengile copacilor aproape goi. Paşii mă poartă cu şoapta lor stearsă către nicăieri, merg pur şi simplu fără nici o ţintă, vreau doar să mă bucur de soare, de liniştea care face atât de bine zbuciumului meu sufletesc, sunt doar eu, toamna şi gândurile ce lunecă sporadic şi mă fac să cred că tu eşti lângă mine şi ne plimbăm în doi.
Melodii melancolice îmi picură în urechi şi visez, e atât de bine, mă simt ca într-o poveste de-a bunicului, redevin un copil pierdut printre copaci, covor de frunze şi soare. Mesteceni albi îşi scutură în câte o mişcare lină frunzele galbene şi plouă deasupra mea. Îmi vine să râd şi să o iau la fugă împrăştiind frunzişul umed ce ţine de cald pământului golaş. Mă sprijin de unul din ei şi scoarţa albă foşneşte uşor supărată de intruziunea mea. Joacă umbre pe chipul meu, un joc de-a v-aţi-ascunselea între mine, frunze şi razele de soare. Zâmbesc uitând de toate şi suflu uneori asupra unei frunze ce îşi începe vioaie ultimul ei dans, ultima clipă de glorie, o ultimă reverenţă şi apoi somnul ce va duce la naşterea unei alte vedete în primăvara ce va veni.
Mă las uşor să lunec la baza trunchiului alb şi covorul de frunze tresare speriat primindu-mă cu o uşoară mişcare dezordonată pe domeniul său. Peisajul îmi aminteşte de pădurile de mesteceni siberiene, de poveştile bunicului, cu vechi căsuţe de bârne uitate de lume prin crânguri ca acesta, cu zumzet de albine vara sau cu foşnet de frunze ce mor toamna.
O minune de toamnă îmi pare această zi şi singurul regret este acela că nu eşti aici, că nu am mâna ta pierdută între mâinile mele şi zâmbetul tau care să răpească din căldura soarelui, însă îmi alung gândul, te îndepărtez lăsându-te pradă oraşului plin de viaţă, de zgomot, de zbucium şi revin la ziua mea de toamnă, la trunchiul de mesteacăn care la fiecare adiere de vânt îmi şopteşte să merg mai departe.
Ca o primă atingere simt călduţa rază de soare ce îşi croieşte drum prin palma mea deschisă, urcă lent parcă păstrând ritmul cu melodia lui Vangelis, este ,,first approach” şi totodată o ultimă atingere a căldurii ce se va pierde asemeni frunzelor colorate ce picură în ploi dezordonate peste pământ.
Iubesc toamna tocmai pentru aceste clipe, pentru melancolia pe care mi-o aduce, pentru dorul pe care îl creşte în mine, e ca o iubită ce îmi spune că mă va părăsi până la anul şi care încearcă să facă despărţirea cât mai dulce.
Mă ridic şi las iar paşii să facă frunzişul uscat să tremure, să se ridice în rotocoale mici, împrăştiat de copilul nebun ce aleargă prin el râzând cu gura până la urechi. Mă opresc într-un final, respirând sacadat, dar fericit, cu o mişcare înceată deschid poarta spre grădina mea secretă şi după primii paşi toamna mă răpeşte iar.
Liniştea e alungată pentru câteva clipe de ghemotocul negru ce se gudură zgomotos pe lângă mine, urându-mi bun venit. Mica mea căţeluşă e veselă şi zburdalnică mai mereu şi acum mă îmbie să iau loc pe bolovanul ascuns între meri şi să o accept cuibărindu-se lângă picioarele mele.
Un trandafir alb refuză să accepte că este un ultim vestigiu al unei veri rămase în amintire, se încăpăţâna să îşi mai deschidă pentru o ultimă dată bobocul, să ofere petalelor catifelate o ultimă savoare a căldurii razelor de soare. Îi privesc tulpina delicată şi îi ofer şansa la luptă, îl voi lăsa să îşi spună ultima poveste pe acest an, ultima bucurie a toamnei ce se va pregăti de plecare, îi ofer acest ultim trandafir ei, ca unei iubite care îl va păstra uscat între paginile unei cărţi de dragoste...o amintire...
Mişcările cozii ca de veveriţă mă întrerup din reverie şi degetele mele coboară peste blăniţa moale. Ghemotocul meu plescăie fericit şi se întinde pe covorul de frunze lăsându-se răsfaţată. Urc spre urechile ce stau mereu ciulite şi le culc cu atingerile degetelor mele, mişcările lente la rădăcina lor o fac să închidă ochii şi să stea cuminte la picioarele mele. Oare câinii visează? Oare trecerea toamnei i se pare la fel de frumoasă ca mie sau doar e un prilej de schimbare a blăniţei pentru frigul ce va urma?
Muzica se aude în surdină din căştile lăsate pe umeri şi adierea vântului creează şi ea o muzică proprie, cu foşnet de frunze, cu picuri de apă ce cad de la condensul facut cu razele de soare. E ca un basm, acum sunt batrânul ce stă pe prispa casei, alături de credinciosul câine, contemplând în singurătate trecerea unei noi toamne, din nou se duce totul la somn, un somn lung de iarnă şi peste toate aceste clipe se va aşterne uitarea în iarna care va veni şi care va aduce cu sine alte poveşti, alte melancolii.
Ridic leneş mâna şi privesc acele ceasului, parcă şi timpul doreşte să mai păstreze o clipă toamna, numai o oră a trecut de când m-am lăsat alintat de ultimele dulci săruturi ale razelor de soare. Şi totuşi fără tine iubita mea ora aceasta îmi pare o eternitate, asemeni multor alte ore ce nu voiau să mai treacă. În aceste clipe de melancolie aş vrea să înşel toamna, să ameţesc timpul să treacă mai repede, să mi te aducă aproape pe tine, însă întocmai ca o iubită vigilentă toamna mă prinde asupra faptului şi mă ceartă cu un vânt rece ce scutură peste mine ultimele frunze ale merilor...
Căţeluşa tresare când mâna mea îşi opreşte traseul urmat prin blăniţa moale şi sare provocându-mă la o rundă de alergat printre pomi, aşteptând până în ultima clipă înainte de a se lăsa prinsă. O ultimă jumuleală şi sunt pregătit să mă rup din braţele toamnei şi din alintul razelor de soare.
Paşii mei îşi pornesc iar şoapta prin frunzişul uscat, ochii privesc la ultime frunze care cad luându-şi şi ele rămas bun şi poarta grădinii secrete se închide în urma mea întocmai unui final de poveste ce mă lasă cu o senzaţie de dulce şi melancolie în gânduri.
Părăsesc iar clipele de linişte şi revin la viaţă, redevin acel om cu zâmbetul pe buze, încărcat cu soare, bună-dispoziţie şi mult calm în suflet, redevin al tău dulcea mea iubită...iartă-mi clipele de rătăcire prin jocul ciudat al unor ultime zile de toamnă!
Ochii se redeschid, soarele pătrunde prin fereastră şi obrajii mei roşii de la urma mâinilor pe care s-au sprijinit par sărutaţi de razele sale. Reveria mea se apropie de final, însă gândul mă îndeamnă să o reiau, de această dată în scris şi sunetul oarecum monoton al tastaturii mă face să reiau aceste ,,same old songs just once more, last day here with you, maybe yes...maybe no”, ca ultime clipe alături de o toamnă de poveste, caldă şi frumoasă...însă atât de melancolică fără prezenţa ta în ea...
Şi zboară frunzele...bucăţi colorate din mozaicul toamnei...o pierdută frescă de noiembrie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu