1. O carte veche
Picurau stropii de ploaie ai unei toamne târzii pe tărâmul paşnic al vânătorilor de vise. Iarba înaltă şi galbenă a vastelor câmpii ale Oniriei se legăna plecată de umezeală, iar ceaţa dimineţii pornea să se ridice spre vârfurile munţilor, munţi care ascundeau micul tărâm Xia al paznicilor de stele şi care formau hotarul cu Entaria, ţara triburilor verzi ale calăreţilor de preerie.
Tăcere...nimic nu vestea începutul unei noi zile, nici chiar roşeaţa palidă a răsăritului nu era în stare să farmece vreo fiinţă. Şi totuşi în tăcerea aparent stranie se inserau foşnete de ierburi, pleoscăituri ale picăturilor prin bălţile ce se formau pe pământul care nu mai putea primi atâta apă şi câte un ciripit speriat de pasăre trezită de vreo rază de soare mai vioaie.
Coborând privirea de la aceste mici ciudăţenii, se puteau vedea turlele simple ale unor case, mai mult aducând a iurte ale nomazilor decât a locuinţe stabile. Însă era un sat foarte la locul lui, chiar unul din renumitele sate ale vânătorilor de vise. Vânatori de vise vă veţi întreba? Da, vânători de vise...este o poveste lungă pe care o vom afla mai târziu.
Cu cât te apropiai de aşezare putei să juri că e un sat fantomă, încă nimic nu mişca de parcă totul era părăsit. Puteai deschide poarta primei iurte şi să vezi trupurile ocupanţilor întinse. Ai crede că erau toţi morţi, dar nu...ei visau, lângă fiecare era câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei.
Într-o casă de la marginea aşezării, micul Touk-Touk plângea pe înfundate...azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băieţel cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Ciufulit, bosumflat şi ştergând ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum...ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa, ce va fi, va fi...deja se gândea oare care va fi numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere.
Păşind prin încăperea joasă, micul Touk-Touk se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa pe care se odihnea cartea mare din care tatăl îi citea în fiecare seară.
- Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi care fuseseră primele sale cuvinte dându-i numele pe care aştepta să îl schimbe într-unul mai războinic.
Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care căzuse peste coperta aurie, însă micuţul nu ştia. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic, de frică să nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. Deschise coperta groasă, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească stângaci titlul: C-a-r...cartea v-i-s-e...viselor, „Cartea Viselor”, deci aceasta era faimoasa carte a viselor? Se întreba micul vânător...Constată că odată cu cuvintele citite, o lumină stranie schimba aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios... „Începutul” scria, mare şi cu o caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului atunci când aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei.
Se aşeză cu cartea pe genunchi şi continuă să citească...se părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce.
Afară ploaia nu se mai oprea, focul din vatră dansa, în timp ce umbre bizare dansau peste pereţii iurtei, însă micul Touk-Touk moţaia citind în şoaptă cuvintele poveştii.
Picurau stropii de ploaie ai unei toamne târzii pe tărâmul paşnic al vânătorilor de vise. Iarba înaltă şi galbenă a vastelor câmpii ale Oniriei se legăna plecată de umezeală, iar ceaţa dimineţii pornea să se ridice spre vârfurile munţilor, munţi care ascundeau micul tărâm Xia al paznicilor de stele şi care formau hotarul cu Entaria, ţara triburilor verzi ale calăreţilor de preerie.
Tăcere...nimic nu vestea începutul unei noi zile, nici chiar roşeaţa palidă a răsăritului nu era în stare să farmece vreo fiinţă. Şi totuşi în tăcerea aparent stranie se inserau foşnete de ierburi, pleoscăituri ale picăturilor prin bălţile ce se formau pe pământul care nu mai putea primi atâta apă şi câte un ciripit speriat de pasăre trezită de vreo rază de soare mai vioaie.
Coborând privirea de la aceste mici ciudăţenii, se puteau vedea turlele simple ale unor case, mai mult aducând a iurte ale nomazilor decât a locuinţe stabile. Însă era un sat foarte la locul lui, chiar unul din renumitele sate ale vânătorilor de vise. Vânatori de vise vă veţi întreba? Da, vânători de vise...este o poveste lungă pe care o vom afla mai târziu.
Cu cât te apropiai de aşezare putei să juri că e un sat fantomă, încă nimic nu mişca de parcă totul era părăsit. Puteai deschide poarta primei iurte şi să vezi trupurile ocupanţilor întinse. Ai crede că erau toţi morţi, dar nu...ei visau, lângă fiecare era câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei.
Într-o casă de la marginea aşezării, micul Touk-Touk plângea pe înfundate...azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băieţel cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Ciufulit, bosumflat şi ştergând ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum...ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa, ce va fi, va fi...deja se gândea oare care va fi numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere.
Păşind prin încăperea joasă, micul Touk-Touk se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa pe care se odihnea cartea mare din care tatăl îi citea în fiecare seară.
- Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi care fuseseră primele sale cuvinte dându-i numele pe care aştepta să îl schimbe într-unul mai războinic.
Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care căzuse peste coperta aurie, însă micuţul nu ştia. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic, de frică să nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. Deschise coperta groasă, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească stângaci titlul: C-a-r...cartea v-i-s-e...viselor, „Cartea Viselor”, deci aceasta era faimoasa carte a viselor? Se întreba micul vânător...Constată că odată cu cuvintele citite, o lumină stranie schimba aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios... „Începutul” scria, mare şi cu o caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului atunci când aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei.
Se aşeză cu cartea pe genunchi şi continuă să citească...se părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce.
Afară ploaia nu se mai oprea, focul din vatră dansa, în timp ce umbre bizare dansau peste pereţii iurtei, însă micul Touk-Touk moţaia citind în şoaptă cuvintele poveştii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu