Evantaiul cu camelii roz (Momoiro tsubaki no ōgi)

 Evantaiul cu camelii roz 

(Momoiro tsubaki no ōgi)

Daan lucra de câțiva ani buni în firma de avocatură a unchiului său din Maastricht ca și specialist care oferea asistență legală specifică muzeelor din întreaga lume, biroul având relații de afaceri și birouri în mai multe orașe ale lumii. Îl pasiona ceea ce făcea și pentru faptul că, de copil, fusese atras de mitologie, istoria veche și miturile ei și avusese de gând chiar să devină arheolog. Și mai avea o pasiune, cultura și civilizația japoneză. Nu își mai amintea exact cum a pornit totul, dacă a fost în urma unor cărți citite sau poate pentru că practica din copilărie aikidō sau pur și simplu pentru că l-a fascinat acel mic bonsai pe care îl primise cadou de la bunicul său pasionat de horticultură.

Cert e că, acum, la cei 27 de ani ai lui, Daan, se bucura asemeni unui copil în urma veștii primite după ultima discuție cu unchiul său. Abia se abținuse să nu sară în sus de bucurie în ședința în care aflase vestea.

Urma să plece pentru o perioadă de cel puțin șase luni ca detașat al companiei la biroul acesteia din Kyoto. Era ca un vis care în sfârșit se împlinea pentru el, să ia contact direct cu istoria, civilizația și oamenii Japoniei. Abia aștepta să pună în aplicare și cele învățate la lecțiile de limbă japoneză pe care le urmase cu conștiinciozitate de aproape un an, fără să știe, atunci când le începuse, că urma să le poată exersa cu niște vorbitori nativi și chiar în patria acestora.

Avea la dispoziție câteva zile să se organizeze și să își pregătească bagajul, dar reușise să se mobilizeze și într-o zi și jumătate era gata. Nu avea multe de luat sau de lăsat în urmă, mai ales pentru că viața lui de până atunci fusese una destul de simplă și singuratică. Alesese câteva rânduri de haine, niște ghiduri de conversație și cărţi care să îl ajute să nu se piardă prin marea de „nihonjin” și plină de caractere „nihongo” ce împânzea marile oraşe japoneze, documentele necesare, obiectele personale și tehnologia la care nu se putea renunța și desigur pașaportul și biletul de avion pentru zborul spre Osaka. Aflase că metropola Kyoto nu avea un aeroport propriu și urma să meargă apoi cu trenul de pe aeroportul Kansai Internațional, asta după aproape o zi de zbor, cu toate escalele incluse.

Putea fi preluat și de un reprezentant al biroului în care urma să fie detașat, dar optase pentru Kyo-train, un tren care punea accent pe design și peisaj și oferea astfel o experiență vizuală plăcută. Își dorise să ia astfel contact un pic mai brusc și mai direct cu Japonia, oamenii și peisajele ei, în locul unei banale, chiar dacă mai scurte, călătorii pe autostradă.

Nu îl speria nici toată această lungă perioadă petrecută în zbor sau prin aeroporturi, nici diferența de fus orar, se obișnuise și cu alte plimbări, chiar dacă nu atât de lungi cu avionul. Și acesta era un lucru care îi plăcea la meseria aleasă, putea vedea muzee din multe orașe ale lumii, putea discuta cu oameni diverși, fiecare având povești care de care mai interesante în afara orelor petrecute strict printre hârtiile pline de informații juridice și spețe mai mult sau mai puțin complicate.

Era în primele zile ale unui Prier cu o vreme călduţă şi numai bună de calătorit. Spera chiar să prindă încă finalul festivalul Sakura, al florilor de cireș care debutase undeva la final de martie și care aducea turiști din toate colțurile lumii veniți pentru hanami, vechiul obicei de a sărbători venirea primăverii, bucuria vieții și mai ales frumusețea momentului. Daan aprecia simbolistica acestui festival, al ideii de efemeritate a vieții, al reînnoirii aduse de primăvară, dar și de acea trecere ireparabilă a timpului, prezentă și în multe din operele clasice ale literaturii umane. Adagiul latin „Fugit irreparabile tempus” din „Georgicele” lui Vergiliu îi era atât de cunoscut și se potrivea de minune acestui festival închinat florilor delicate de cireș.

Pentru ultima parte a călătoriei timpul zbură, dar de această dată într-un mod plăcut, pentru că nu mai urma nici o escală. Urcase în acel Boeing, la clasa business și răsfoind pliantul oferit de o însoțitoare de zbor toată numai un zâmbet, lăsase gândurile să îi hoinărească spre casele tradiţionale japoneze, spre porţile înalte în stil shinto ale templelor japoneze, spre primăvara ce poate nu îi va refuza plăcerea de a admira și florile de cireş. Gustul aromat al scotch-ului primit l-a făcut să închidă pentru câteva clipe ochii şi să viseze, mai ales că și după aceste ultime 8 ore de zbor diferenţele de fus orar se făceau tot mai simţite. Urma însă să coboare pe pământ japonez și deja totul nu mai conta...nici orele petrecute în aer, nici oboseala, conta doar că urma să ajungă acolo unde visase de ani buni.

Osaka forfotea încă începând de la aeroportul Kansai International, dar spre surprinderea lui, îi fu ușor să ajungă și să se urce în trenul care urma să îl ducă spre Kyoto. Nu regreta nici o clipă faptul că alesese o călătorie cu trenul, putea admira zone rezidențiale pitorești, câmpuri și cursuri de apă ale regiunii Kansai, iar interiorul trenului era el însuși o parte din Japonia, cu elemente tradiționale din lemn, picturi și mici grădini Zen, astfel că plăcerea acestei călătorii a mai alungat din oboseala acumulată până atunci.

A ajuns spre după-amiază în gara din Kyoto şi acolo a fost întâmpinat de Nagata-san, cel care urma să îi ofere sprijin cu cazarea şi cu acomodarea, managerul adjunct al departamentului resurse umane din cadrul biroului unde fusese detașat. Daan a schimbat câteva cuvinte și politețuri, bucurându-se de faptul că japoneza lui era relativ bună, fără prea multe greșeli, datorită în parte şi cursurilor urmate şi astfel prima etapă a acestei experiențe se încheia cu bine.

Casa în care fusese cazat îmbina stilul tradițional cu modernismul, era poziţionată pe o colină în estul Kyoto-ului şi peisajul ce se putea observa de pe veranda ei, după ce se glisau ferestrele mari, oprea respiraţia. Undeva, puțin mai departe se observa Grădina Națională Kyoto Gyoen, zona Palatului Imperial din Kyoto și râul Kamo, cred că la vreo patru kilometri distanță. Gândurile o luau din nou razna: „O oază de natură înfiptă în plină civilizaţie, o oază de natură creată în pur stil clasic japonez. Ar trebui să apară din curtea interioară a casei un samurai cu figură războinică sau poate o făptură în kimono să mă invite la un ceai la una din măsuțele joase din încăperile acestei case.”

Curtea din față l-a surprins plăcut prin felul în care îmbina modernul, pornind de la pavajul accesului pentru mașini și modul de deschidere automată al porții, cu tradiționalul: iarbă tunsă scurt, copăcei și arbuști de camelii și se simţea, încă dinainte de a intra, înconjurat de pace interioară şi învăluit de linişte. Abia aștepta să descopere și grădina interioară care mai mult ca sigur va arăta ca o grădină Zen sau ca grădina unui templu shintoist, dar la o scară mult mai redusă.

Urmă invitația domnului Nagata, se descălță, suprinzându-și gazda, păși prin ușile care glisară ușor și luă loc, în poziția formală seiza, la măsuța joasă din lemn lăcuit din camera din dreapta pe care i-o indicase Nagata-san. Observă din nou și faptul că era apreciat și modul în care luase loc. Contempla totul în jur cu admirație. Se bucura că era găzduit într-o astfel de casă care amintea de tradiție.

- Nihon e youkoso de Jong-sama! (Bun venit în Japonia, domnule de Jong!) Douzo o-hairi kudasai! (Bine ați venit în casa noastră!) îi spuse o voce suavă și melodioasă care îl luă puțin prin surprindere, dar Daan încercă să răspundă și el cât se poate de repede în japoneză:

- Arigatou gozaimasu! (Mulțumesc mult!) Ureshii desu! (Sunt fericit să fiu aici!) Nihongo ga amari jozu janai kamo shiremasen ga, sumimasen! (Poate că japoneza mea nu este atât de bună, mă scuzați!)

Privi mai cu atenție în zona din care auzise vocea aceea melodioasă și feminină și observă o simpatică domnişoară care îi zâmbea politicos, invitându-l să servească o ceașcă de ceai de pe tăvița pe care o așezase cu grijă pe măsuța din fața ei.

- Dacă doriți, putem conversa și în engleză. Numele meu este Saito Ayumi. Vă rog, serviți o ceașcă de ceai! îi mai spuse cu o plecăciune.

Daan se aplecă și el și apoi ridică una din ceștile mici de porțelan privind și la tânăra din fața lui, îmbrăcată într-un kimono de culoarea cerului și imprimat cu flori de camelie roz care îi confereau un aer de eleganță discretă. Făptura în kimono care îl servea cu ceai la care se gândise când intrase în curtea casei era în fața lui, mai rămânea să apară și samuraiul și ar fi fost pe deplin câștigat să rămână cu totul în Japonia și gândul îl făcu să zâmbească.

Tânăra avea o frumusețe aparte, chiar dacă diferită de standardele europenilor și îi zâmbi înapoi, cel mai probabil din politețe, deși nu știa exact de ce el zâmbise. Era drăgălașă zâmbind, iar kimono-ul înflorat îi dădea un aer de gingăşie şi oarecare fragilitate.

În timp ce o admira discret, duse ceașca la buze și gustul total străin, ușor astringent și amărui l-a deranjat un pic, chiar dacă parfumul era unul îmbietor, parcă având și ceva note foarte discrete de iasomie. Zâmbi cu gândul că de fiecare dată i se întamplă aşa când bea ceai japonez, însă se bucură că nu reacționase impulsiv și nu avusese nici o grimasă care să îl dea de gol. Era ciudat cum simţea de fiecare dată gustul care îi ataca brusc papilele gustative într-un mod barbar şi apoi, la fel de brusc, începea să se obişnuiască cu el. Nu şi-a dat niciodată aere de cunoscător al ceremoniei ceaiului, deși avusese ocazia să participe de câteva ori la astfel de ceremonii în Europa, tocmai pentru a se familiariza mai bine cu civilizația și cultura japoneză. Nu era nici un băutor frecvent de ceai, indiferent de tipul acestuia, servea doar ocazional, însă acum nu mai era chiar profan având în vedere că Ayumi îi turna deja a doua ceşcuţă. Gândi asta şi zâmbi din nou, apoi decise să se concentreze spre discuţia care urma. Interlocutorii lui, domnul Nagata şi domnișoara Saito, parcă aşteptaseră politicos „trezirea” oaspetelui. Daan îşi ceru scuze pentru momentele de tăcere, explică faptul că era de vină și oboseala, dar și ambientul care îl impresionase, mulţumi încă o dată politicos pentru primire, străduindu-se de fiecare dată să converseze în japoneză. Convorbirea începu sa curgă normal, de parcă nimeni nu tăcuse până atunci.

Află faptul că Ayumi era asistenta curatorului muzeului din Kyoto și urma să fie persoana care îi va acorda sprijin în discuțiile pe care urma să le poarte la muzeu, îi va fi și ghid al muzeului, dar și al orașului pe perioada în care urma să fie detașat la Kyoto. Părea mai tânără decât el, așa că nu se putea decide dacă să se gândească la ea utilizând numele de familie sau să îi spună în gânduri doar Ayumi, dar se putea înșela. Femeile Asiei aveau tendința să își păstreze chipul frumos și acea alură de tinere timide și inocente, chiar și la maturitate. Poate era deja chiar căsătorită. Când se vorbea despre ea, Daan o privea cu admiraţie şi o vedea cum îi zâmbeşte amabil şi timid.

Treptat, conversația, ceaiul cald și drumul lung au accentuat senzația de foame şi parcă și oboseala se insinua iar, perfid. Parcă ghicindu-i stările, Ayumi se scuză și dispăru prin ușile glisante care dădeau spre o altă încăpere. Domnul Nagata îl pofti pe Daan să o urmeze și intrară într-o cameră unde era pregătită o masă cu diverse specialități japoneze.

- Ne cerem scuze dacă cele pregătite nu vor fi toate pe gustul dumneavoastră. Vă vom ruga pentru viitor să ne spuneți ce preferințe culinare aveți, dacă ați mai servit feluri de mâncare din bucătăria japoneză sau dacă veți prefera să gătiți singur. Desigur, mai este și varianta de a servi masa în cantina companiei, vă voi arăta mâine locul.

- Vă mulțumesc! Cu siguranță voi găsi destule variante care să mă mulțumească din cele pregătite și apoi, aceasta este o experiență cu atât mai plăcută prin care mă pot familiariza cu stilul de viață japonez. Nu trebuie să vă deranjați prea mult pentru mine, sunt obișnuit să mă descurc destul de onorabil și cu gătitul, iar faptul că există și o cantină la birou, va fi de folos pentru zilele prea încărcate.

Mâncarea era minunată, erau și câteva feluri pe care nu le-ar fi apreciat zi de zi, dar foamea de acum l-a îndemnat să guste din toate cele oferite şi chiar a lăudat măiestria persoanei care le pregătise, observând că Ayumi părea că s-a înroșit puțin. Beţişoarele rotunde, din lemn de bambus, se mişcau cu repeziciune spre diverse boluri, apoi spre bolul propriu şi spre gură. În timpul mesei conversaţia s-a limitat la alte politețuri, banalităţi, la câteva întrebări cărora Daan le-a răspuns şi apoi o ceşcuţa de sake, mulțumirile de final şi deja începea să fie simţită tot mai mult dorinţa unei sieste.

Ayumi s-a oferit să îl conducă spre camera în care urma să doarmă şi, ca din greşeală, şi-a lăsat braţul să se atingă de braţul lui, atingere urmată de acelaşi zâmbet care deja îi părea că îi apropiase. Nu voia să pară necivilizat şi să facă cine ştie ce gafă de etichetă, mai ales că în preajmă era și Nagata-san aşa că şi-a cerut scuze şi a rugat-o să treacă ea înainte să îl conducă. Uşile glisante s-au dat deoparte şi parfumul plăcut ca de măr verde îi invadă nările. Îl sorbi cu nesaţ şi cu o ultimă plecăciune îi mulţumi și domnului Nagata, trase uşile în urma lui şi apoi o urmă pe Ayumi.

O cameră încăpătoare i se deschisese privirii, mobilată în pur stil japonez cu o măsuţă joasă de lac negru, pe care erau așezate două căniţe, un ceainic pentru ceai și o sticlă lunguiață de porțelan, posibil pentru sake și o saltea pentru somn care arăta foarte confortabil așezată direct pe tatami-ul care îmbrăca toată podeaua încăperii. Tapete colorate înfrumuseţau încăperea. Se apropie de o pictură în cerneală ce arăta o pădure de bambuşi şi o privi preţ de câteva minute şi se pierdu iar în reverie, se simţea ca acel om din pictură, căutând liniştea şi privind drumul care se așternea în fața lui.

Îşi turnă o ceaşcă din lichidul din sticla mică și lunguiață. Era sake. Se aşeză pe tatami, de această dată într-o poziție învățată de la primele lecții de aikido, sorbi încet şi închise pentru o clipă ochii, uitând că nu era singur în cameră. Auzi numai foșnetul de mătase al kimono-ului și glisarea ușoară a ușilor și își dădu seama că acum rămăsese singur. Spera să nu fi fost nepoliticos gestul său față de Ayumi, dar oboseala îl făcuse să uite pentru o clipă de etichetă.

Voia să se arunce direct pe salteaua care îl îmbia, dar se hotărî să soarbă întâi restul de sake din ceașcă și apoi se ridică şi începu să aranjeze hainele din bagaj şi deschizând o uşă de lângă tabloul cu bambuși, descoperi, așa cum și intuise, că stilul tradiţional nu împiedica existenţa modernului. O baie complet utilată se ascundea în spatele acestei uși.

Apa fierbinte a dușului îi biciuia trupul şi dunga mică ce îi brăzda zona de sub umărul stâng, un semn din naștere sau o cicatrice, nici el nu știa exact de unde o are, se înroşise de la fierbinţeală. Ieşi relaxat, înfăşurat cu un prosop în jurul taliei şi se opri brusc. În cameră era din nou Ayumi, cu un halat pe braţe şi ea la fel de surprinsă. Cu toate că îşi plecase ochii ruşinată, Daan își dădu seama că nu se putuse abţine să nu îl privească pe furiş.

Amândoi nu mai știau cum să se scuze și stângăciile îi făcură să izbucnească aproape simultan în râs.

- Domnișoară Saito, vă rog să îmi spuneți dacă vă pot tutui? Știu că e o impolitețe, dar păreți a fi de aceeași vârstă cu mine și mi-aș dori ca cel puțin atunci când suntem numai noi doi să vă pot spune simplu, Ayumi, dacă îmi permiteți.

- Desigur domnule de Jong, m-aș bucura să vă pot spune Daan, e chiar mai ușor de pronunțat în japoneză. Am 25 de ani, dar cu siguranță m-ați...m-ai considerat mai tânără.

„Cât de simpatică e aşa când se fâstâceşte” se gândea Daan, dar se bucura că va putea conversa măcar cu ea într-un mod mai puțin formal și încărcat de politețurile atât de abundente în conversațiile de zi cu zi ale japonezilor.

- Acesta este halatul pe care îl poți folosi. Vei găsi într-unul din buzunare și un telefon în care am introdus numerele domnului Nagata și al meu dacă va mai fi nevoie de ceva. Voi pune pe măsuță și telecomanda de închidere a porții acestei proprietăți în care vei locui. Cred că celelalte încăperi și facilități le vei putea descoperi și singur și mâine dimineață un șofer al companiei va veni să te preia în jurul orei nouă să te aducă la birou pentru o scurtă discuție, aspecte organizatorice în general și apoi ne vom revedea la muzeu.

- Yoi ichinichi o, Ayumi-chan! (O zi bună, Ayumi!) Scuze, am vrut să spun Ayumi-san!

- Yoi ichinichi o, Daan-chan! (O zi bună, Daan!)

O urmări cum ieșea din cameră chicotind și se lovi ușor cu mâna peste frunte. Nu îi venea să creadă că se apucase să flirteze cu Ayumi. Nici nu îi ceruse de câteva clipe aprobarea să îi spună pe numele mic și acum făcea gafa să adauge acel sufix -chan, deși nu se puteau considera încă prieteni apropiați. Spera totuși ca ea să pună întâmplarea pe o mai puțin bună stăpânire a limbii japoneze decât pe ideea de flirt. Nici nu își dorea să dea de înțeles că vrea să facă ochi dulci unei viitoare colege, cel puțin încă nu acum, era prea repede și ar fi putut crea o impresie proastă și de lipsă de seriozitate, ori el, Daan, voia să demonstreze întâi că este capabil să se implice în aspectele muncii pentru care fusese detașat și abia apoi să caute distracția. Era mult mai obișnuit așa, într-un mediu mai sobru și înconjurat de oameni în costume. „Și totuși Ayumi cred că va reprezenta o provocare” își mai spuse Daan, înainte de a se întinde, în sfârșit, pe salteaua moale. Era prea obosit ca să se mai gândească la eventualele complicaţii ce puteau apărea sau să viseze la alte scenarii. Adormi aproape instantaneu și respirația lui deveni peste câteva momente una ritmică și total relaxată.

 „Oare cum va trebui să abordez discuțiile de mâine?” se întreba Ayumi, în timp ce se îndrepta spre străduța care ducea spre metrou după ce se schimbase de kimono-ul înflorat. „E interesant și îmi place că se străduiește să vorbească cât mai corect în japoneză. Am înțeles că este și pasionat de istorie și cu siguranță va aprecia o vizită prin muzeu. A fost așa de hazliu să îl văd încercând să flirteze cu mine, dar chiar mi-a plăcut abordarea oarecum mai directă. Oare toți europenii sunt așa de îndrăzneți? Ar fi interesant să îl cunosc mai bine, deși va fi aici doar pentru șase luni. Arăta bine așa doar cu prosopul în jurul corpului, se vede că practică un sport. Aaa, da...modul în care s-a așezat, e familiarizat cu aikidō-ul. Interesant! Și acea urmă mică dinspre umăr, ca și cum ar fi fost rănit cu ceva. Oare ce alte lucruri mai ascunzi domnule de Jong?”

 Dimineața veni parcă prea devreme. Ar mai fi vrut să rămână întins pe salteaua moale, dar știa că lipsa de punctualitate ar fi fost considerată o impolitețe gravă așa că se ridică, intră iar la duș, se bărbieri și apoi își pregăti costumul lui preferat. Era opt și era deja pregătit. Se plimbă puțin prin încăperile casei și descoperi bucătăria cu un frigider care avea destule produse în el și găsi chiar și cafea. Cu siguranță nu ar fi reușit să bea iar ceai de dimineață. Își pregăti o cană de cafea așa cum îi plăcea, alese câteva gustări din frigider și mâncă frugal, apoi se grăbi să se îmbrace. Lăsă restul exploratului pe altă dată.

Arăta foarte prezentabil și serios în costumul ales. Stropi puțin palmele cu parfumul cu note lemnoase, dar cu o aromă discretă, pe care îl folosea mereu când era vorba de întâlniri formale și apoi își atinse tâmplele și obrajii. Își luă geanta cu telefonul primit și actele necesare proiectului despre care spera că se va discuta azi și era gata. Ieși în curtea din față a casei și admiră din nou, din mers, modul în care era amenajată și apoi aruncă o privire la ceas, nouă fără zece, nu se putea spune că șoferul trimis avea să aștepte după el.

Zgomotul unei mașini se auzea apropiindu-se așa că deschise poarta și așteptă.

O Toyota neagră lunecă lin în interiorul curții și frână ușor pe pavaj. Șoferul coborî și îl salută politicos. Nici nu se putea altfel.

- Ohayō gozaimasu, de Jong-sama! (Bună dimineața, domnule de Jong!). Eu voi fi șoferul dumneavoastră astăzi. Numele meu este Kenji Tanaka!

- Ohayō gozaimasu, Tanaka-san!

Daan se urcă în automobil și motorul porni lin, mașina rulând înapoi spre oraș. Zona de case mici, cochete și cu aer tradițional rămăsese în urmă și se îndreptau acum spre clădirile impunătoare din centrul urbei. Intrară într-una din parcările subterane și la un moment dat mașina se opri, șoferul coborî din ea, urmat de Daan.

- Pe acea intrare veți putea merge spre zona de recepție de la etaj. Liftierul vă va oferi informațiile necesare, știe că urmează să ajungeți. Voi rămâne la dispoziția dumneavoastră mai târziu și pentru vizita de la muzeu.

- Arigatou gozaimashita! (Mulțumesc pentru tot!)

Porni hotărât spre lift și de acolo după un scurt schimb de vorbe politicoase cu liftierul, fu lăsat la etajul al nouăsprezecelea al clădirii. În fața biroului de relații cu publicul, îl aștepta deja domnul Nagata. Se salutară și apoi îl urmă către un alt lift care îi conduse cu un etaj mai sus. Intrară amândoi într-o sală și acolo fu prezentat încă altor trei domni. Discuția se purtă formal, se făcu schimb de documente, se stabiliră câteva detalii privind modul în care Daan urma să își desfășoare activitatea și după vreo două ore și jumătate întâlnirea luă sfârșit.

Domnul Nagata îl conduse din nou în fața liftului și îi comunică faptul că urma să meargă cu același șofer spre muzeu, nu înainte de a servi masa de prânz la restaurantul companiei aflat la etajul al douăzeci și doilea al clădirii. Îi lămuri faptul că birourile companiei se desfășurau pe patru nivele în timp ce urcau spre cantină.

Prânzul fu unul gustos, Daan avu de unde alege un meniu pe placul său, zona respectivă arăta mai mult a restaurant decât ca o simplă cantină, chiar dacă fiecare angajat se ocupa singur să își aleagă meniul din cele expuse în vitrinele încălzite din zona de autoservire.

Reveni apoi la recepție și rugă să fie anunțat șoferul care urma să îl ducă și la muzeu. Spera să o întâlnească iar pe Ayumi și poate chiar să vadă o bună parte din exponate.

Pe drum rememoră cele studiate despre Muzeul național din Kyoto. Era renumit pentru operele de artă din perioada Heian, de până în secolul al XII-lea, dar adăpostea și multe artefacte din perioada Edo, cea care îl lega și de detașarea lui la Kyoto: picturi, picturi în tuș, panouri glisante, obiecte de lac, textile, haine, ceramică și multe altele. Mascota muzeului era reprezentată de tigrul Torarin, preluat dintr-o celebră pictură a perioadei Edo, „Taketora zu” („Pictură cu tigru printre tulpini de bambus”) a lui Ogata Kōrin, un cunoscut pictor al școlii Rinpa din perioada Edo.

Urma să fie o vizită interesantă aceasta de la muzeu.

Mașina se opri după vreo treizeci de minute și se afla în fața muzeului. Coborî și atunci când ajunsese în fața ghișeului care oferea asistență pentru utilizatori, observă că Ayumi deja se îndrepta la rândul ei spre el.

- Hisashiburi (Bine te-am regăsit!), Ayumi-san!

- Hisashiburi, Daan-san! Cum a decurs ziua ta de azi?

- Până acum a fost puțin plictisitoare, dar erau necesare discuțiile formale de început. Sper însă ca vizita de acum de la muzeu să fie însă cu mult mai interesantă.

- Mă voi strădui să îți fac pe plac această vizită Daan! Am înțeles că te interesează în special perioada Edo a Japoniei.

- Da, aspectele pentru care am fost detașat la Kyoto de compania mea din Olanda au legătură cu această perioadă și unele documente aflate în acest muzeu. Dar, dacă se poate, mai întâi aș prefera să vizitez expozițiile aferente perioadei Edo și apoi să discut aspectele necesare cu curatorul muzeului.

- Desigur, discuția cu doamna Akiko Nanjo a fost programată pentru ora șaisprezece așa că vom avea la dispoziție trei ore bune până atunci.

- Minunat, sunt gata să te urmez!

O luară amândoi la pas și Ayumi începu să îi povestească despre perioada Edo, o perioadă marcată de o pace îndelungată, dar și de izolarea față de alte țări și față de străini în general și un control intern strict. Japonia se unificase și luptele interne se opriseră, se împărțise societatea în patru clase, dintre care samuraii erau cei din frunte și se stabilise politica de izolare față de străini. Totuși, deși unele aspecte păreau oarecum negative, cultura evoluase, apăreau primele poezii haiku și Edo, actualul Tokyo era centrul puterii pentru shogunii din această perioadă și care aparțineau clanului Tokugawa.

Asculta cu interes cele explicate de Ayumi, îi plăcea entuziasmul ei, se vedea că este la rândul ei pasionată de istorie. Admira diversele exponate în fața cărora se opreau și asculta poveștile cunoscute despre unele din acestea. La un moment dat se opriră în fața unei vitrine care adăpostea un evantai realizat din hârtie washi prinsă pe spițe din bambus. Pe un fond verde deschis erau desenate camelii roz cu câteva accente argintii care păreau că sugerează roua sau lumina unei dimineți, flori însoțite de frunze verzi, lucioase și crenguțe. În acest simplu, dar elegant evantai se îmbina estetica minimalistă a naturii cu măiestria specifică școlii de artă Rinpa.

Ayumi își continuase drumul și apoi se întoarse, observând că Daan nu o urmează. Era curioasă ce anume îi atrăsese atenția și observă și ea conținutul vitrinei respective. „Nu are gusturi rele! Știe să aprecieze un lucru atât de simplu, dar totuși elegant și de o frumusețe aparte,” își spuse ea.

 - Acest evantai a aparținut doamnei Ayame, îi explică ea, una din femeile de origine nobilă de la curtea imperială din Kyoto. Se spune că a fost îndrăgostită de un străin pe care a încercat să îl protejeze după ce s-au pus în aplicare legile care au început să restricționeze accesul străinilor în Japonia și care i-au expulzat pe cei mai mulți, cunoscuta izolare națională „Sakoku”. Nu se știe exact dacă acel străin a fost până la urmă acceptat în Japonia sau a fost expulzat la rândul lui. Știm doar că obținuse inițial statutul de samurai pentru servicii aduse shogun-ului sau unui puternic daimyo și apoi nici un izvor scris nu mai amintește în mod explicit de el.

- Ce istorie surprinzătoare pentru un mic evantai, nu știu de ce m-a atras tocmai acest exponat. Poate pentru că avea aceleași camelii roz pe care le aveai imprimate pe kimono-ul elegant pe care l-ai purtat ieri.

- Cameliile simbolizează eleganța discretă, rafinamentul și afecțiunea blândă și erau asociate cu rezistența, fiind un arbust mereu verde, dar și cu caracterul vremelnic al vieții, în special pentru că florile se desprind cu totul de pe tulpină, floarea și petalele deodată. În cultura noastră semnificau o frumusețe care se stinge demn.

- Cunoști atât de multe, chiar și despre flori, te leagă ceva anume de aceste camelii?

- Sincer, da. E o poveste interesantă. Părinții mei sunt la fel de pasionați de istorie, tatăl meu a fost arheolog, iar mama un expert în picturile în tuș și caligrafie. Acum amândoi sunt pensionari și se bucură de nepoții dăruiți de sora mea mai mare și mă tot întreabă și pe mine când mă voi căsători. Dar, trecând peste acestea, ei și-au dorit să facă un arbore genealogic al familiei și așa am aflat că ambii se trăgeau din familii vechi de samurai, iar din partea mamei se pare că ne-am înrudi și cu doamna Ayame, stăpâna evantaiului pe care îl admirăm acum.

- Interesant cu adevărat. Îți mulțumesc pentru că ai împărtășit cu mine toate aceste informații personale. Mă ajută să te înțeleg mai bine și mă bucur că am putut afla atât de multe cu ajutorul unui mic evantai.

Ayumi îi zâmbi și apoi îl privi tăcută.

 „Începe să îmi placă modul în care interacționez cu ea. Este parcă și ea mai relaxată în prezența mea și nu am mai simțit de mult timp această compatibilitate cu o persoană de sex feminin. Avem pasiuni comune, conversăm ușor și este chiar amabilă încercând să vorbească mai rar în japoneză, îmi e mai simplu așa să o înțeleg, să îi răspund și totodată să exersez cât mai mult la nivel conversațional.”

 - Am remarcat că nu numai că îți plac și ție cameliile, dar și numele tău seamănă cu cel al doamnei Ayame.

- Da, Ayumi și Ayame sună similar, dar totuși au semnificație diferită. Ayame înseamnă „floare de iris”, simbol al frumuseții, purității și eleganței. Multe doamne din nobilimea japoneză aveau nume de flori. Ayumi este puțin mai pragmatic, chiar dacă sună la fel de melodios. Înseamnă „mers” sau „progres” și pare că mă leagă de o dezvoltare personală, de parcă părinții mei au vrut să îmi dea un imbold și prin acest nume să excelez.

- Se pare că l-au ales de minune, ești pasionată de ceea ce faci și cine știe dacă nu vei ajunge chiar tu un curator al unui muzeu vestit în viitor.

- Îți mulțumesc pentru apreciere, a fi curator este unul din dezideratele mele, dar mi-ar plăcea să excelez și în alte pasiuni.

- Atunci când vei dori, mi-ar plăcea să îmi povestești și despre aceste pasiuni, dacă nu vei considera că sunt prea indiscret.

- Desigur, voi ține minte. Ia te uită, s-a răsturnat eticheta din această vitrină. Așteaptă aici o clipă să aduc cheile să deschid și să remediez acest lucru.

Ayumi dispăru grăbită și Daan se opri iar să admire evantaiul. Era frumos realizat și se păstrase într-o stare foarte bună. Trebuia să o întrebe pe Ayumi dacă fusese tratat cu ceva pentru a se prezerva starea în care era expus.

Se auziră din nou pași grăbiți și Ayumi deschise cu grijă vitrina în care se afla expus evantaiul.

- Crezi că aș putea atinge textura evantaiului, este tratat cu ceva împotriva degradării?

- De obicei nu este permisă atingerea exponatelor de către vizitatori și mai ales fără o protecție adecvată, dar îl pot scoate pentru o clipă să îl admiri mai de aproape.

Ayumi puse cheile deoparte și scoase din buzunarul taiorului pe care îl purta o pereche de mănuși, pe care le îmbrăcă și apoi extrase cu grijă evantaiul.

Așa de aproape, arăta și mai frumos și culorile păreau încă atât de vii. Daan nu își putea imagina ce anume îl atrăgea atât de mult la acest evantai și apropiindu-se să îl privească mai îndeaproape, atinse fără să vrea cheile puse deoparte de Ayumi și în graba în care se aplecă după ele, atinse fără să vrea, cu fruntea, marginea de sus a hârtiei din care era confecționat evantaiul.

.................................................................................................................................

 Întunericul începu să se estompeze puțin câte puțin și Daan clipi des de câteva ori, înainte să își deschidă complet ochii. Roti privirea în jur și își dădu seama că se afla pe patul unui spital. Mintea lui încă nu se obișnuise complet cu ideea. „Spital? Ce i se întâmplase până atunci? De ce îl durea zona de sub umărul stâng? Și mai ales, Ayame, unde este Ayame?”

- Ayame-sama? Ayame-sama este bine? Unde mă aflu?

- Domnule de Jong, poate vă referiți la Saito-san? se auzi vocea domnului Nagata. Domnișoara Saito Ayumi nu a pățit nimic, se află și ea lângă mine. Sunteți în spitalul din Kyoto domnule de Jong. Sunteți mai bine acum? Vă amintiți ce anume vi s-a întâmplat?

- Daan-sama, ne bucuram nespus că v-ați revenit! Ne-ați tras o sperietură pe cinste. Timp de o săptămână personalul spitalului v-a monitorizat și nu a reușit să pună nici un verdict referitor la starea în care vă aflați.

- Vă mulțumesc pentru grija de care ați dat dovadă, domnule Nagata! Vă mulțumesc și dumneavoastră domnișoară Ayumi! Mă simt bine, mă doare puțin zona de sub umărul stâng și gândurile mele sunt încă puțin împrăștiate. Mi se pare că am avut niște vise foarte ciudate, de parcă aș fi trăit niște întâmplări pe care nu mi le pot încă explica. Cred că după ce mă voi odihni încă puțin voi putea să vă povestesc mai bine. V-aș ruga doar să mă ascultați cu deschidere, pentru că ceea ce am trăit pare atât de neverosimil, că tare mi-e teamă să nu mă credeți că am probleme mentale.

- Stați liniștit de Jong-san! Am luat deja legătura cu compania dumneavoastră din Olanda și ne-au ajutat cu documentele medicale pe care le dețineau. Nu ați avut nici o problemă de sănătate majoră până acum, doar câteva luxații și niște banale răceli. Deci cu atât mai mult nu și-au putut explica nici medicii noștri situația în care vă aflați. Nu erați în comă, ci parcă într-un somn adânc și din care nu au reușit nicicum să vă trezească. Vă las acum cu domnișoara Saito și voi merge să anunț biroul nostru și compania dumneavoastră că v-ați revenit. Vom discuta din nou mâine! O-hayai kaifuku wo kokoro yori o-inori moushiagemasu! (Vă doresc o recuperare cât mai rapidă din tot sufletul!)

- Vă mulțumesc domnule Nagata!

Se lăsă liniștea în salonul în care Daan stătea întins în pat și Ayumi așezată pe scăunelul de lângă fereastră, privindu-l cu oarecare afecțiune. Observă chiar cum mâna ei se întinse spre a-i cuprinde mâna, apoi se retrase delicat înapoi.

- Daan-chan, ce anume ți s-a întâmplat? Ai pronunțat de mai multe ori numele doamnei Ayame în toată această săptămână. Ce îți mai amintești de dinainte de acest pat de spital?

- Ayumi-chan, nu am vrut să îi povestesc încă nimic domnului Nagata, dar cu tine simt că pot fi sincer și am speranța că mă vei înțelege. Îmi amintesc că m-am apropiat să privesc mai îndeaproape evantaiul pe care îl scoseseși din vitrină, mi se păruse că avea ceva scris pe spatele lui și voiam să disting ce anume era scris, deși cu siguranță scrisul de atunci nu l-aș fi înțeles. Chiar și acum îmi este puțin greu să citesc cursiv în japoneza modernă. Din greșeală am atins cheile vitrinei și m-am aplecat să le iau și în acel moment am atins puțin cu fruntea marginea de sus a hârtiei evantaiului și apoi...

- Apoi ce s-a întâmplat?

- Apoi, începe povestea despre care nu știu dacă vei crede că e adevărată.

M-am trezit în camera din casa în care ne-am întâlnit ieri sau cel puțin așa mi s-a părut inițial. Aceeași pereți, ușile glisante acoperite cu hârtie plină de picturi frumoase și chiar pictura cu pădurea de bambus care orna peretele ușii care dădea spre baie era acolo, doar că în tablou se afla o femeie cu o umbrelă, în locul bărbatului, ceea ce m-a nedumerit inițial. Nu îmi aminteam nici cum ajunsesem înapoi de la muzeu. Am auzit ușile glisându-se și nu știam cine poate fi, nici tu și nici domnul Nagata nu mă anunțaserăți că urma să mă vizitați, dar nu era nici unul dintre voi, ci o femeie foarte frumoasă care mă privea cu afecțiune. Purta un kimono verde, cu mâneci mai scurte decât cel purtat de tine, probabil era un kosode, dar împodobit tot cu camelii roz. Avea o coafură destul de complicată cu un coc prins cu două ace din lemn intersectate, cred că era un lemn prețios pentru că întregul aspect al femeii din fața mea emana eleganță și prestanță. Nu știam cine e și ce anume căuta în camera pe care o consideram a mea.

Avea un ten foarte deschis la culoare și nu reușeam să îmi dau seama dacă purta o pomadă albă sau era naturală culoarea. Doar când a deschis gura să îmi vorbească, am constatat că avea dinții pictați cu negru fapt care m-a surprins. Deja mă gândeam că era o actriță sau intrasem eu într-o casă greșită, iar vorbele ei m-au bulversat și mai mult.

- Wirumu, itoshii hito! (Iubitul meu, Willem!) Mă bucur că te-ai trezit! Cum îți mai este rana de la umăr? Mă bucur că nu mai ai febră!

Îmi căutam cuvintele, japoneza ei suna un pic diferit decât cea învățată de mine și nici nu știam ce să îi răspund. Eu nu aveam o iubită și încă una japoneză. Cum de eram iubitul ei și despre ce rană de la umăr era vorba? Am dus mâna la zona respectivă și într-adevăr exista un bandaj și durea atunci când am apăsat. Am decis să îi răspund, rugând-o să îmi povestească cum ajunsesem eu în acea casă, culcat pe acea saltea și în starea în care mă aflam. De la primele cuvinte, mi-am dat seama că reușeam să îi răspund în aceeași limbă ca și a ei și care suna diferit. I-am povestit faptul că mă simt mai bine, dar că nu reușesc să îmi amintesc cine sunt și cum am ajuns acolo și am rugat-o să îmi spună tot ceea ce știa că mi s-a întâmplat și unde mă aflu.

Părea că înțelege situația mea și cu o voce la fel de caldă și melodioasă începu să îmi povestească. Ne întâlnisem pentru prima dată în grădina Palatului Imperial din Kyoto în era imperială denumită Genna. Ea era însoțită de câteva doamne de la curte, iar eu urma să fiu primit alături de delegația olandeză din care făceam parte și care solicita încheierea unui tratat de comerț. Eram primit la invitația unui puternic daimyo și care făcea parte din cercurile de apropiați ale împăratului. O surprinsese faptul că eram cu un cap mai înalt ca samuraii de la curte, ținuta mea, părul blond și ochii albaștri, dar și faptul că se părea că pot conversa în japoneză cu daimyo-ul. Din puținii străini despre care se auzise la curte și mai puțini reușiseră să învețe limba. I se păruse interesantă persoana mea și după ceva timp reuși să facă să ne întâlnim întâmplător într-un mediu mai puțin formal și îi plăcuse că reușeam să îmbin eticheta de la curte cu un fel de a fi curtenitor, obișnuit europenilor și interesant pentru o femeie din nobilimea japoneză obișnuită mai mult cu stilul marțial al abordării din partea samurailor.

Pe măsură ce îmi povestea, părea că îmi reamintesc și eu acele detalii, deși nu le trăisem. Mă simțeam asemeni unui bolnav cu dublă personalitate, nu mai eram eu, Daan, ci Willem. Îmi aminteam de una din viețile mele anterioare sau era altceva la mijloc? Vocea ei caldă părea că redeschide amintiri vechi. Îmi reaminteam acum fragmente din viața acelui Willem din vechea perioadă Edo, de faptul că îi ceruse întâi ei permisiunea să o mai vadă și de faptul că apoi, la întrebările lui Willem, daimyo-ul, inițial s-a încruntat, apoi a zâmbit într-un fel anume și peste câteva zile o lectică pusă la dispoziție de el îl aștepta să îl ducă spre casa doamnei Ayame. Cred că toate această relație a continuat o bună vreme pentru că Willem în trupul căruia părea că mă regăseam își amintea de o zi de primăvară în care Ayame privea cu tristețe florile de camelie care se scuturau în grădina interioară a casei în care se întâlneau amândoi. Tristețea ei m-a făcut...l-a făcut pe Willem să se gândească la un cadou. La puțină vreme, în ultima lună de vară, la o întâlnire în care se decisese să îi spună că ar vrea să fie numai a lui, îi oferi un evantai cu spițe din bambus, pictat cu multe camelii roz și cu un haiku caligrafiat pe spate.

- Evantaiul din muzeu?

- Așa se pare, asta dacă nu cumva m-a impresionat pe mine atât de tare evantaiul încât l-am trecut și ca amintire a lui Willem. Dar să continui:

Ayame îmi povestea că bucuria cu care a primit acel cadou i-a încălzit inima și l-a făcut să îl dorească și mai mult. Din amintirile lui Willem știam că după această întâlnire în care oferise evantaiul, urma să participe alături de daimyo la o vânătoare organizată într-una din zonele rurale ale Kyoto-ului de atunci și la care urma să fie prezent chiar și shogun-ul. Practic participarea era cumva obligatorie pentru ca delegația olandeză să se asigure de semnarea tratatului dorit, dar erau încă destul de mulți daimyo care se opuneau acestuia. Willem spera să poată solicita atunci și permisiunea să se căsătorească cu doamna Ayame. Cunoștea cât de complicate erau aceste legături matrimoniale în care dragostea era mai mereu pe ultimul loc, dar spera că în cazul doamnei Ayame, care nu era parte directă a familiei imperiale să se poată face o excepție.

O ascultam în continuare pe Ayame cum povestea faptul că, aflase și ea ulterior cum decursese vânătoarea. Până la un punct, totul fusese normal, după tipicul obișnuit și apoi, într-un moment în care shogun-ul se implicase cu ardoare în vânarea unui cerb și își depășise gărzile care îl protejau, dintr-unul din copacii din apropiere un arcaș care rămăsese camuflat până atunci, încordă arcul și slobozi o săgeată spre shogun. Se pare că Willem era cel mai aproape și fără să vrea, își strunise calul să mărească viteza și ocolind o denivelare a terenului se interpuse între arcaș și shogun așa că săgeata trasă îi pătrunse prin armura ușoară pe care o purta, din spate, undeva în zona de mai jos de omoplat.

Din acest moment Daan își reaminti și el ceea ce simțise Willem. Durerea și șocul îl făcură să tragă brusc de căpăstru pentru a opri calul din alergare, nu înainte de a striga pentru atenționare. Mai apucă să se întoarcă și să vadă cum arcașul căzuse brusc din copac. Nu știa dacă fusese capturat sau își luase singur viața. Simți apoi cum luneca și el de pe cal și apoi își pierdu cunoștința. Nu își mai amintea decât că doamna Ayame stătuse lângă el în toată perioada în care i se extrase săgeata, i se curățase și pansase rana și apoi îl veghease ștergându-i fruntea cu comprese reci pentru a-i reduce temperatura.

- Wirumu, itoshii hito! Vom putea fi împreună, shogun-ul a considerat că tu ai fost cel care i-a salvat viața chiar prin faptul că ai mărit viteza calului tău și ai intrat pe traiectoria săgeții. Urmează să fii trecut în rândurile samurailor și atunci nu vei mai rămâne doar un străin, iar eu, eu îți voi putea fi alături fără alte opreliști.

- Nici nu știi cât mă bucur să aud asta. Voiam să îi vorbesc daimio-ului despre noi și așteptam să se termine vânătoarea pentru a găsi un moment prielnic, însă cineva mai presus de mine a făcut să se întâmple așa, cu mult mai bine decât speram eu. Ești floarea mea de camelie, Ayame și haiku-ul de pe spatele evantaiului dăruit e menit să îți arate dragostea mea. Fie ca să rămânem mereu împreună!

Am simțit apoi doar atingerea ei blândă și plină de afecțiune și apoi m-am trezit aici.

- Și acum nu mai știu dacă ceea ce am trăit a fost doar un vis sau ceva adevărat. Simt cum zona de sub umăr parcă mă doare, tocmai ca totul să mi se pară și mai real. Până acum nici nu am știut ce era cu acel semn, mi l-am închipuit ca pe un semn din naștere, dar poate că nu a fost numai asta. Dacă stau bine să mă gândesc, poate de asta m-am și simțit atât de atras și de fascinat de Japonia, deși în familia mea nimeni nu a încercat să își facă un arbore genealogic. Se știa că de Jong era un nume destul de comun și chiar au existat persoane care au activat în cadrul Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Dacă nu mă înșel a fost chiar singura companie europeană care a primit permisiunea să facă comerț în Japonia în perioada de izolare a țării, deci cine știe dacă nu cumva acel Wirumu, Willem de Jong nu a fost și el un strămoș de al meu. Oricum, mi-aș dori să nu mai am parte de astfel de întâmplări intense și atât de ciudate, mi-ar plăcea să revin la activitatea mea obișnuită pentru o perioadă. Am trăit parcă prea multă aventură, așa fără să vreau intenționat.

- Daan, mă bucur că este totul bine acum și chiar dacă ceea ce mi-ai povestit acum pare atât de ireal, eu una cred că nici întâlnirea noastră nu este una chiar întâmplătoare. Eu știu că doamna Ayame era una din înaintașele mele, tu presupui acum că Willem ar putea fi de asemenea un strămoș de al tău. Cine poate știi dacă nu cumva destinul ne-a făcut să ne întâlnim. Poate timpul pe care îl vom petrece împreună ne va lămuri. Nu cred că domnul Nagata te va privi ciudat dacă îi vei povesti cele prin care ai trecut. Noi japonezii avem o cultură care acceptă faptul că lumea spirituală nu este complet separată de cea fizică, ci ambele se împletesc într-o anumită armonie, kami (spirite) și oameni trăind laolaltă împreună. Te voi lăsa acum să te odihnești și voi reveni și mâine, doar că mai vreau să îmi spui dacă îți mai amintești acel haiku despre care spuneai că Willem l-a scris pe spatele evantaiului dăruit. Pe evantaiul din muzeu nu se mai disting decât câteva caractere, cel pentru floare și petale.

- Da, cred că mi-l amintesc. Suna ceva în genul:

Petale moi, roz,

Catifelată floare,

Dragoste-n zori.

- Îți mulțumesc și îți spun un secret. Aici în muzeu se află un musubi-bumi, o scrisoare-nod care reprezenta o camelie stilizată și care doar se presupunea că ar fi aparținut tot doamnei Ayame. Acum sunt sigură că era scrisoarea ei către Willem. Conținea haiku-ul de răspuns al ei la haiku-ul de pe evantai pentru că versurile sunt atât de asemănătoare:

Petale moi, roz,

Rouă de dimineață,

Floarea zâmbește.

- Oare câte mistere ne vor mai dezvălui cei doi îndrăgostiți ai perioadei Edo? Va fi proiectul nostru personal să le descoperim! Pe mâine, Ayumi-chan!

- Îmi place cum sună: „Proiectul nostru”. Pe mâine, Daan-kun!

 Daan rămase singur, privind pe fereastra deschisă. Adierea bruscă a vântului de primăvară aduse înăuntru câteva petale, poate chiar de cireș, poate ultimele petale întârziate, rătăcite aici în drumul lor spre munte sau poate spre cerul vegheat de Amaterasu.