Sanctuar

Motto: Întoarce-ți fața către soare și umbrele vor rămâne în urma ta. 

            O poveste mai altfel, o întâmplare mai altfel, poate adevărată sau poate că nu, dar așa ca mai toate poveștile, care te atrag cu cuvintele lor și apoi te lasă să visezi în continuare, asemeni unui sărut primit pe furiș și de care abia mult mai târziu începi îți amintești că a existat.

Era final de august, dar ploua, ploua de câteva zile. O ploaie măruntă ca de toamnă târzie, deși era încă destul de cald afară. Un abur ușor, nu chiar ca o ceață bizară de toamnă, se răspândise peste oraş și acest lucru nu prevestea o încetare prea rapidă a ostilităţilor. Războiul norilor părea că avea să se prelungească încă ceva timp de acum încolo. Nu ieşisem nicăieri în aceste zile, lenevind când pe divanul mare și sorbind leneş din ceaşca de ceai, când pe scaunul cu spătar înalt lăsat în fața unei ferestre şi întreaga aromă de lămâie și mentă se pierdea în micuţa mea încăpere de la mansardă.

Priveam, la momentul de început al acestei întâmplări, pe fereastră felia mea din oraşul pierdut în ploaie, în sunete ritmice de stropi care curg parcă mult prea zglobii şi eu mă simțeam asemeni unui străin, unui intrus în această lume oarecum acvatică. Priveam, admiram, sorbeam fiecare strop cu porii gândului. Prin fereastra ușor întredeschisă, inspiram însetat aroma de final de vară, de proaspăt, de ud şi brusc mă simțeam iar copil.

Ploaia de acum îmi amintea de atât de multe alte ploi ale copilăriei mele, de nasul care se strivea de geamul uşor aburit din camera apartamentului bunicilor de care mă lipeam în încercarea de a ajuta ochii să se apropie şi mai mult de picăturile care se prelingeau pe acesta. De fiecare dată când plouă redevin copil, uşor melancolic şi totuşi cu un zâmbet pe buze cu gândul la clipele de atunci.

Cortina norilor de acum se desfăcea doar ca să lase picăturile să curgă pe talgerul asfaltului cândva uscat şi clipocitul bălţilor cu forme bizare își susținea propriul concert. Căderea lentă era totuși plină de sunete și parcă aș fi vrut să alerg și eu aşa prin ploaie, prin orașul ud, doar eu şi stropii care curg, stropi care să îmi atingă părul, să curgă pe obraji, să cureţe totul, sentimente, tristeţe, oboseală şi să păstreze doar copilul din mine şi râsul, un râs copios de vară, cu gândul la teii înfloriți, la aroma dulceţii de trandafir a bunicii, privind această ploaie ca pe o ploaie atemporală care se repetă iar şi iar şi iar. Era ploaia mea, voiam să fie ploaia mea, numai a mea, să culeg picături în căuşul palmei şi să le privesc apoi cum se preling pe antebraţ şi dispar amestecate cu ceilalţi stropi care continuă să cadă.

Pe străduța îngustă se vedea destul de rar câte o umbrelă rătăcită ce ascundea parțial sub ea silueta unei persoane. Se auzea și foșnetul copacilor prea încărcați de picături și parcă mai ieri căldura și praful erau stăpânii orășelului, iar acum alții deveniseră actorii. Îmi adoram orășelul învăluit de stropii de ploaie, poate și pentru că puteam sta în tihna cămăruței de la mansardă și puteam privi de la distanță acest spectacol minunat.

            Locuiam de puțină vreme într-o casă de la marginea orăşelului mic și cochet de provincie, pe care o plăcusem de când o zărisem de prima dată. Era oarecum retrasă, una din puținele case rămase în picioare de la începutul secolului al XIX-lea, construită pe latura sudică a vechiului parc de la intrarea în orășel, modernizată treptat de foștii proprietari și apoi și de mine. Stătea ascunsă sub verdele rece al iederei și în spatele unei bolți de trandafiri galbeni şi totuşi avea o formă plăcută a liniilor construcției. Cred că ea m-a cucerit cu acest aspect de vechi, dar atât de ospitalier și nu a durat foarte mult să îi refac și să îi și mai îmbunătățesc puțin aspectul de altă dată. Aducea a veche casă boierească, cu portic la intrare şi salon rotund, dar construită ca loc de refugiu, undeva mai departe de zgomotul și forfota din centrul orășelului de provincie în care fusese construită. Căldura ei însă te învăluia chiar de când îi treceai pragul și te încânta cu arome de lavandă, mentă și tei, păstrate parcă în însăși ființa ei din aceleași timpuri vechi.

            În camera de la mansardă în care îmi petreceam eu unele clipe de linişte, atunci când mă ascundeam de toți și de toate, se ajungea urcând pe o scară circulară din lemn de nuc, iar sunetul paşilor se auzea mereu ca un ecou în pereţi şi orice şoaptă părea cu atât mai profundă. Treptele acestea păreau că duc spre intrarea într-o grădină secretă şi poate că aşa şi era, că doar eu pătrundeam acolo, ca un stăpân absolut şi doar acea cameră îmi sorbea secretele, visele, clipele de tăcere şi melancolie.

            Așa cum vă povesteam, auzeam stropii ce cădeau monoton şi vântul ușor care îi dirija, când spre acoperiş, când în fereastra întredeschisă a camerei. Îmi lăsasem obrajii sprijiniți pe palme și privind pe fereastră, ca un copil, ploaia. Aburul uşor al ceaiului fierbinte acoperea parțial sticla ferestrei, ca o ceaţă lăptoasă, lăsându-mi doar ochii să privească afară prin două deschizături pe care le tot curățam din când în când.

            Ochii mei se bucurau de acest peisaj, care deși era mohorât, părea asemeni unei picturi în acuarelă și încercau să ghicească drumul ce urca încet Dealul Viselor, aşa cum era numită colina lină ce începea după ultimul rând de case bătrânești și joase care populau străduța mea de lângă parc. Era o zonă poate prea liniștită, ca și cum vechiul parc rupsese orășelul în două, în zona nouă, mai plină de viață, mai modernă și zona caselor vechi, rămase nedemolate, de după parc și de dinaintea colinei. Parcul era asemeni unei porți spre o altă lume, potecile lui pline de vegetație și de copaci bătrâni, înalți și foarte umbroși, parcă te aduceau spre trecut. În numai douăzeci de minute de plimbare, părăseai blocuri, claxoane și treceai spre străduțele înguste, cu case vechi, cu flori și zumzet de albine, cu bătrâni care ieșeau uneori la poartă să salute trecătorii care mai ajungeau atât de departe. Erau doar două străduțe care înconjurau parcul și doar una din ele trecea peste Dealul Viselor. Șerpuia lin spre vechiul cimitir din vârful dealului, apoi se continua spre câteva crânguri, un pârâu și se îndrepta spre unul din satele care se răsfira până în zona în care se începea urcușul spre zona de munte. Străduța era foarte puțin circulată tocmai pentru că nu lega orășelul de vreo altă localitate importantă, ci se îndrepta agale spre munți.

Cum priveam eu așa visător parcă mi se părea din nou că acum cineva pășește încet prin picurii de ploaie, m-am uitat mai atent și am observat un trup subțire ascuns într-o haină lungă, cu gulerul ridicat și având pe cap o pălărie cu boruri largi. Priveam mersul siluetei încercând să ghicesc sexul acelei persoane ce ieşise din casă pe aşa o vreme. Îmi părea o femeie, puţin zgribulită şi purtând acest trenci parcă prea mare pentru ea, de parcă acea haină fusese prima pe care o găsise în graba ei și o luase fără să se mai uite că îi era cu câteva numere mai mare. Oare unde se grăbea? Şi de ce îşi întorcea mereu privirea? Părea că vine dinspre parc și urca treptat spre Dealul Viselor.

            Sorbeam agale din ceaşca aburindă, priveam în continuare prin geamul ferestrei și mi s-a părut deodată că sunt și eu privit. M-am uitat atent şi da, străina se oprise întoarsă spre parc și părea că fixa cu privirea ei chiar fereastra mea de la mansardă, de parcă intuia că este cineva în spatele ferestrei și parcă mi-ar fi cerut ceva cu privirea. Distanţa era însă relativ mare, picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam poate îmi jucau feste, aburul cald nu lăsa să se vadă foarte bine că o persoană privește de după geam, poate doar să se vadă ca o umbră, și deși mi se părea că eram prea departe, totuşi simțeam că străina privea în sus spre fereastra casei mele. Mai făcea câțiva pași, iar se întorcea să vadă în urma ei şi apoi privea în sus spre mine, de parcă ochii ei îmi cereau ajutorul. Nu mai înţelegeam nimic din acest joc oarecum monoton. Era asemeni unui dans: trei pași înainte, o piruetă și apoi o privire în diagonală și în sus. De ce mă privea sau de ce privea spre fereastra casei mele? Oare mă vedea în spatele geamului aburit? Știa sau simțea că este cineva acolo și privește spre ea?

            Mieunatul motanului meu mă făcu să tresar brusc şi m-am ridicat să îi deschid uşa pentru ca să se strecoare spre perna lui favorită în care se tolănea ţinându-mi mie companie în momentele când urcam în cămăruţa de la mansardă. Am revenit apoi grăbit la fereastră doar ca să revăd griul monoton al hainei străinei evaporându-se după culmea colinei. Se lăsase păgubaşă pesemne. Şi totuşi eram intrigat. Mă tenta să urc după ea şi aşa nu avusesem până acum intenţia sau timpul necesar să văd această zonă de când locuiam aici. Gândurile îmi zburau razna și brusc am luat o decizie: fie ce-o fi, dă-o-ncolo de ploaie, trebuie să văd ce se ascunde după colină.

            M-am îmbrăcat și încălțat în grabă, mi-am luat rapid și eu un trenci lung ce lăsa picăturile împrăştiate de vânt să se prelingă ca pe o hârtie cerată și am ieşit după vreun sfert de oră din casă. Am depăşit în pas grăbit curţile celor câteva case, am ocolit băltoace ce abia aşteptau să stropească şi după ce am făcut dreapta trecând de zidul unei case ce îmbrăţişa tot colţul străduței, am început să urc drumul în pantă care tăia brutal Dealul Viselor.

            Vântul ce bătea oarecum mai tare din spate parcă încerca să îmi grăbească paşii, de parcă cine ştie ce grozăvie necesita prezenţa mea iminentă. După câteva minute eram aproape de vârf, expirând aburi călduți printre stropii de ploaie, norii joşi încă împiedicau o privire de partea cealaltă a dealului, dar se întrezărea o turlă de biserică. Începeam să îmi reamintesc de povestea locului. Aici fusese construită de către catolici prima biserică a orășelului și cimitirul cel vechi. Acum era un loc aproape părăsit după un vechi incendiu şi câteva întâmplări considerate bizare din perioada de final de secol XIX și început de secol XX. În timp ce îmi aminteam rapid toate aceste date treceam și de vârful colinei şi vedeam mai bine ruinele vechii biserici, înnegrite şi golaşe de parcă până și iedera refuza să îmbrace acest trup de piatră înnegrită de la foc. Doar turnul clopotniţei rezista încă alb, ca o flamură ce arăta că se va preda în cazul în care focul s-ar fi oprit mai repede. Mă apropiam de zidul de cărămidă al cimitirului şi el pe alocuri dărâmat parțial, dar acoperit cu iederă și alte plante agățătoare, am ridicat privirea şi parcă cineva era în turlă. M-am uitat mai atent, dar nu am mai zărit nimic, poate mi se păruse.

            Am deschis poarta cimitirului, o poartă ce încă se păstrase în picioare, legată bine de două porțiuni de gard și ele încă neprăbușite. S-a auzit un scârţâit brutal, ca și cum poarta nu mai fusese deschisă de multă vreme și iată-mă intrat în curtea vechii biserici. Îmi părea ciudat şi mult prea tăcut locul, deşi civilizaţia era la vreo două sute de metri peste colină, dar mă atrăgea totuși cu liniştea, cu pâlcurile de copaci foarte bătrâni ce se insinuau din loc în loc: tuia, tisă, câțiva nuci bătrâni și niște corcoduși mai tineri apăruți și ei în peisaj, cu umbrele ce jucau pe unele din zidurile distruse de foc, timpuri şi uitare. Era un loc uitat, de parcă nimeni nu mai știa de el, un loc aproape sălbatic deși nu ieșea din perimetrul orășelului. Nu îmi puteam explica totuși de ce nimeni nu încercase o restaurare, de ce extinderea orăşelului modern se oprise înainte de a urca peste colină, chiar înainte de vechiul parc. Am înconjurat biserica veche, pășind peste moloz și nisip din dărâmături, mușchi verde și așchii de lemn negre, parțial arse, probabil căzute din vechiul acoperiș și încercând să îi ghicesc vârsta. Cred că se înălţase cu mai bine de un veac înainte de acel incendiu, poate pe la 1700 și ceva. În spatele ei, cimitirul vechi ce pornea de lângă zona altarului, se pierdea printre arborii, arbuștii și tufele care crescuseră libere. Ploaia stropea în joacă pietrele mai albe sau mai întunecate ale mormintelor înecate de iarbă, flori de câmp şi tot felul de plante agățătoare. Imaginea îmi amintea de cimitire din zona nordică a Scoţiei, cimitire cu biserici gotice şi în care se odihneau sub pietrele mari clanuri întregi. O imagine cu atât mai frapantă, cu cât aici era tărâmul balcanic cu influenţe orientale sau slave. Se amestecau monumente simple, cu monumente cu cruci frumos sculptate în piatră, dar și cu monumente cu statui sau alte reprezentări și chiar se zăreau și câteva cavouri foarte vechi. Totul părea la fel de părăsit, neîngrijit și lăsat să se degradeze treptat.

            Am lăsat cimitirul pentru moment şi am pătruns, printr-o spărtură a zidului, care îmi era mai la îndemână, în biserica veche. Părea mai mult o biserică reformată decât catolică, poate chiar fusese remodelată în acest sens, avea încă rămase unele din acele bănci lungi cu lemnul lor acum parțial ars, parțial putred, verde de la muşchii ce îl acopereau, de la ploile ce îl spălau picurând prin spărturile unui acoperiş care acum nu mai stătea în picioare decât în puţine locuri, acolo unde focul nu reușise să îl distrugă în totalitate.

            Am auzit un foşnet şi privirea mea căzu spre unul din locaşurile confesionalului. Până la urmă se pare că era totuși o biserică catolică. Draperia înnegrită de foc şi parțial distrusă de insecte și trecerea timpului se mişca ușor, deși nu se mai simţea vântul. Am păşit oarecum speriat spre confesional şi am dat-o deoparte. Banca goală pe care mă aşteptam să o văd era acoperită de o haină gri lungă. Mi-am amintit de străină şi nu ştiam ce să mai cred.

            - Îmi permiţi să îmi recuperez haina? E cam frig aici…

            Am tresărit speriat şi năucit, m-am întors brusc, auzind în aceeași clipă un râs cristalin. Cred că ochii îi ținusem parțial închiși, rugându-mă să nu dau ochii cu cine ştie ce arătare. Cocoţată pe una din băncile lungi, din cele rămase încă nedistruse în totalitate de timp și intemperii, stătea o tânără draguţă cu pielea deschisă la culoare şi ochi verzi, un verde apăsător ca al muşchiului, ca al iederei…

            - Cine eşti tu? au fost singurele cuvinte pe care am reuşit să le rostesc.

            - Ce speriat eşti, stai liniştit nu o să te mănânc, sau cel puţin nu aici, spuse râzând cu putere, aici e un Sanctuar…

            - Cine eşti? Întrebarea o repetau obsedant buzele mele…Ce eşti?

            Același râs zglobiu, un moment de tăcere şi apoi cu vocea ei plăcută îmi răspunse:

            - O naiadă? O nălucă? Poate una din iele pierdută pe aici? Nu ştiu decât că mă numesc Ilyana şi că de fiecare dată când încerc să cobor dealul ajung, parcă atrasă de ceva mai puternic decât mine, din nou aici, în această biserică părăsită și pe banca confesionalului. Nu reușesc să mă desprind de acest loc mai mult de o oră.

            Am întins mâna să o ating şi Ilyana s-a pornit să râdă fără să se poată opri:

            - Hei! Ce faci? Mă gâdili!

            Era vie, sau cel puţin mâna mea nu trecea prin trupul ei, nu era o nălucă şi totuşi arăta parcă din altă lume, cu pielea ei parcă prea deschisă la culoare, cu ochii ei de un verde cum nu mai văzusem, cu părul lung şi ud căzându-i în șuvițe dezordonate pe frunte și umeri.

            Am ridicat haina ei de pe banca confesionalului, era udă şi apa picura din ea aşa că mi-am scos trenciul şi am îmbrăcat-o cu el. Cu o voce tremurată Ilyana mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Căldura pielii ei s-a adăugat lucrurilor care mă surprindeau. Am urmat-o ca în transă în timp ce mă conducea printre ruinele bisericii. Am ocolit câteva dale de piatră prăbuşite peste vechile bănci, am trecut pe lângă unul din stâlpii rămaşi întregi şi în spatele unei uşiţe, prin care pentru a trece a trebui să mă aplec, am dat de lumină. Câteva candele şi lumânări luminau o cămăruţă plină de cărţi, sfeşnice și materiale grele cu arome de tămâie.

            - Bine ai venit în lumea mea! Te rog, ia loc.

            I-am urmat invitaţia şi m-am aşezat pe patul lipit de perete, poate chiar construit ca o prelungire a peretelui, ca o dală de piatră a unui cavou. Ilyana se aşeză lângă mine şi se ghemui ca o pisică pregătită a toarce. Aş fi vrut să evit această apropiere, dar din teamă am rămas nemişcat.

            - Ce fricos eşti, râse ea, doar ţi-am spus ca aici nu îţi pot face rău, aici e Sanctuarul şi eşti oricând liber să pleci.

            - Dar îmi poţi face rău?

            - Nu știu exact, poate că da, cred că da, adică ştiu că uneori părăsind biserica se întâmplă lucruri ciudate cu mine.

            - Chiar mă gândeam că nu ai un loc al tău, așa cum îmi povesteai că mereu revii pe banca confesionalului, dar această cămăruță e chiar interesantă, parcă ar fi Sanctuarul tău.

            - Poate că așa este. Când eram mică, mă strecuram aici în momentele când tatăl meu nu era atent și cotrobăiam printre cărțile prăfuite.

            - Spune-mi, sau mai bine povesteşte-mi totul: Cum ai ajuns aici? Ce îţi aminteşti? Cine era tatăl tău? Ce crezi că ţi s-a întâmplat?

            - Ai dreptate, cred că mai bine ți-aș povesti, eşti singurul om care nu a fugit după ce m-a văzut, cei care mai intră poate din întâmplare, curiozitate sau teribilism prin acest cimitir o iau la fugă aproape instantaneu când mă zăresc. Poate chiar m-or fi și poreclit „stafia din cimitirul vechi”. Cred că eşti singurul care vrea să îmi asculte povestea, deşi nu sunt prea multe de spus.

- Eu unul locuiesc de ceva vreme în apropierea Dealului Viselor, dar nu am auzit încă nici o poveste despre tine sau acest cimitir, dar adevărul este că nici nu prea am socializat cu bătrâneii din cartierul meu.

            - Atunci, hai să îți povestesc eu despre cele ce mi le amintesc: ,,Totul a început cu mult timp în urmă, nici nu mai ştiu dacă sunt doar o sută de ani sau mai mult, eu una aş zice că nu a trecut decât o zi… Eram pe atunci încă o copilă mică și prostuță, dar mulți îi spuneau tatei că voi deveni o fată frumoasă. Nu-i aşa că sunt încă frumoasă?” 

            Nu ştiu ce m-a îndemnat să o privesc în ochi, să îi alung o suviţă udă de pe frunte şi să dau din cap a afirmaţie. Ilyana se lipi din nou de mine, mă privi în ochi, zâmbi şi continuă:

            ,,Râdeam mult şi pe atunci ca şi acum, o copilă prostuţă, zglobie şi nebună care nu voia să ştie de nimic decât de soare, natură şi viaţă. Părinții mei erau oameni simpli, tata era unul din arhitecții care lucrau la construirea târgului de la poalele dealului, micul orășel care abia începea să se înfiripe, să primească un oarecare aer de modernitate și care încă arăta doar ca un sat mai mare la acea vreme, iar mama era învățătoare. Pe atunci s-a decis și restaurarea bisericii acesteia vechi, parțial distruse de un incendiu și destul de dărăpănată. Mie îmi plăcea să îmi însoțesc tatăl, să mă plimb printre morminte, să culeg flori de câmp. Pe atunci încă nu arăta totul atât de sălbatic și biserica, chiar dacă avusese de suferit după incendiu, încă nu era atât de răvășită și dărâmată ca acum. Tata avea o pasiune care îi rămăsese neștirbită încă din anii studenției, îi plăcea să readucă la viață clădiri îmbătrânite sau care suferiseră stricăciuni ce mai puteau fi încă reparate, îi plăceau în special cele construite de meșterii altor timpuri, așa cum era și această biserică. Într-o zi, un bătrân a venit să vorbeasc cu el, doar era șeful șantierului. L-a avertizat să nu continue cu reconstrucția bisericii, repeta mereu că e un loc blestemat, dar tata nu l-a crezut. A încercat apoi să le povestească muncitorilor același lucru, dar mai toți râdeau de bătrânul pe care îl credeau beat sau nebun. L-am ascultat chiar și eu, fascinată de povestea tinerei aristocrate care ar fi fost ucisă chiar în ziua nunții în această biserică de către un pretendent gelos pe faptul că fusese refuzat.”

            O ascultam aproape fără să mai respir, eram pe atunci atât de încântat de astfel de povești supranaturale, dar brusc s-a desprins de lângă mine și mi-a zis:

            - Pleacă, te rog să pleci acum, începe să se însereze și nu știu dacă vei fi în siguranță lângă mine.

            Nu prea îmi venea să mă dau dus așa, fără să fi auzit toată povestea, dar totuși hotărârea ei și fermitatea glasului m-a convins. M-am ridicat și am pornit încet spre ieșirea din zidul bisericii. Am mai auzit doar:

            - Să mai vii și mâine, fricosule! și apoi tăcere.

            M-am întors, dar ea nu se mai zărea și atunci am grăbit pasul, poate și din teamă, începând coborârea spre casă, cu razele unui crepuscul minunat strecurându-se parcă cu grijă printre nori și încălzindu-mi umerii. Nici nu realizazem că îmi uitasem trenciul la ea, că timpul zburase atât de repede și se apropia seara, că ploaia încetase deja și se simțeau și aceste mici raze călduțe de soare.

            Cu toate aceste senzații, cu gândurile pe care le încercam în urma poveștii auzite, nici nu mi-am dat seama că eram iar în casă, întins pe canapeaua din camera de la mansardă cu o nouă ceașcă de ceai care lăsa fuioare de abur să se ridice ușor lângă mine și încercând să îmi pun ordine în gânduri. Oare ce mistere ascundea tânăra din biserica cea veche? Trebuia să aflu și datele pur profane, fără implicațiile supranaturalului care se simțea din începutul poveștii ei. M-am ridicat brusc, cu hotărârea ca în ziua ce va urma să caut informațiile necesare în biblioteca orășelului. Somnul meu a fost unul agitat, plin de vise neînțelese și abia așteptam ca lumina dimineații să se lovească de ferestrele casei mele pentru a putea sări din pat și a porni în expedițiile de descoperire a misterului bisericii din cimitirul vechi.

            Dimineața a venit ca o izbăvire după acel somn agitat, parcă abia așteptam să zăresc primele raze de lumină ca să sar din pat și să pornesc spre biblioteca orășelului. Cred că am fost acolo în același moment în care își deschidea porțile pentru o nouă zi. Cred că și bibliotecarii se minunau de nerăbdarea cititorului care abia aștepta să intre. Am cerut îndrumări despre sertarele care ar putea conține informații despre cărțile, articolele din ziare sau orice alte materiale legate de istoria orașului și mai ales despre zona bisericii părăsite și deși m-a privit ciudat, una din bibliotecare mi-a arătat amabilă câteva sertare care conțineau bilețelele cu titlurile cărților ce prezentau istoria locului, precum și locurile unde puteam găsi colaje din ziarele vremii. M-am așezat la o masă mai retrasă și am început să răsfoiesc sertar cu sertar. Am ales vreo duzină de materiale pe care le-am cerut apoi la studiu. Destul de multe date, idei, frânturi de istorie, toate se perindau prin fața ochilor mei. Mi-a atras privirea o știre de ziar de prin 1870 și ceva. Amintea de biserică, povestea despre vechiul incendiu de pe la final de secol XVIII, reamintea că nu fuseseră victime și comemora cumva timpul trecut de la acel incendiu, cred că trecuseră vreo șaptezeci de ani, dar nu lămurea exact de la ce anume izbucnise focul. Apoi am găsit o revistă de factură mistică ce încerca să explice propria ei versiune, autorul articolului, un împătimit al căutărilor de mistere și de legende supranaturale, amintea și de crima de care îmi spusese și Ilyana, de faptul că sufletul miresei moarte încă nu își găsise liniștea și că ar fi posibil ca nebunia care o cuprinsese pe fata învățătoarei din sat să se datoreze acestui suflet neliniștit. Ultimele rânduri m-au pus pe gânduri... Să fi fost în puterea sufletului celei moarte Ilyana în puterea nopții? Poate copilă fiind, a intrat undeva unde nu ar fi trebuit și sufletul ce umbla hai-hui a ales-o pe ea să încheie ceva, să îi caute izbăvirea, dar Ilyana nu știa cred ce trebuie să facă. Eram din ce în ce mai intrigat, trebuia să aflu continuarea poveștii Ilyanei. Am mai răsfoit câteva materiale, dar care mai mult adânceau misterul, am găsit o trimitere la un articol legat de o frăție a unor studenți care încerca să documenteze mai bine astfel de întâmplări cu tentă paranormală, dar cărțile scrise de ei fuseseră publicate prin Franța și Anglia, țări mai încântate în acea perioadă de astfel de întâmplări, așa că nu aveam șanse să le citesc prea curând. Mi-am notat titlurile și numele Frăției: Tilia și apoi m-am decis că era momentul să îi fac o nouă vizită Ilyanei.

            Am trecut repede pe acasă ca să mă schimb, să iau cea de-ale gurii și ceva de îmbrăcat pentru Ilyana și cred că era deja trecut de miezul zilei când m-am încumetat să urc iar dealul și apoi să trec iar de poarta cimitirului. Aceeași liniște, aceeași atmosferă apăsătoare. Deodată două mâini îmi cuprind gâtul de la spate, apoi simt o respirație ușoară în apropierea urechii drepte și o voce șoptită spunându-mi:

- Ce bine îmi pare că te-ai întors!

- Nu te mai oprești din șotii. Mai să-mi stea inima-n loc când m-ai cuprins așa.

Același râs zglobiu și apoi a continuat:

- Haide să îți spun povestea în continuare!

- Nu vrei să mânânci ceva? Uite ți-am adus și ceva haine pentru nopțile mai reci și o umbrelă, în cazul în care mai pornești la plimbări prin ploaie.

A râs zglobiu, m-a luat de mână și ne-am strecurat din nou în biserică, în cămăruța ei mică, așezându-ne pe banca acoperită cu o bucată de draperie vișinie și moale, cu Ilyana lipindu-se iar de mine, mușcând cu poftă din bucatele aduse de mine și începând să depene iar povestea:

- Știi, tu semeni cred, oarecum cu el. 

O priveam mirat, parcă nevenindu-mi să cred că mânca:

- Cu care el?

- Lasă că ajungem și acolo. Să știi că nu sunt o nălucă sau cel puțin nu mă simt una. Nu știu să îți spun dacă am mai mâncat până acum sau dacă nu am simțit foame până acum, dar totuși parcă îmi era dor de gustul bucatelor. Dar să trecem peste aceste lucruri prea lumești. Unde rămăsesem? A, da...tocmai ascultasem povestea bătrânului pe care mai toți îl considerau nebun și apoi am pornit să caut curioasă mormântul miresei ucise. Era o piatră albă cu doi trandafiri care se uneau în partea de sus a monumentului. Te voi duce și pe tine să îl vezi. Pe atunci înfloreau și pe mormânt trandafiri sălbatici și îmi plăcea să stau și să-i privesc. Abia se auzeau zgomotele muncitorilor, dar într-o zi am simțit că eram condusă spre un anume loc. Mi-am urmat dorința și am intrat în capela mică din spatele bisericii. Acolo m-a învăluit un amalgam de sentimente: tristețe, disperare, ură. Fără să vreau m-am sprijinit de balustradă și am văzut roșu în fața ochilor, sânge curgând încet, cu picături mari. Am auzit țipete, apoi un râs ca de om nebun, am simțit că o fată frumoasă mă privește și apoi închide ochii zâmbindu-mi și apoi am leșinat. Tata m-a descoperit abia spre seară, nu știa ce este cu mine, a încercat să mă trezească și am început să râd și apoi am leșinat iar. Tot ce îmi mai amintesc e faptul că mama stătea aplecată deasupra mea încercând să îmi pună comprese, un preot și vocea bătrânului cu povestea repetând mereu: <<E pierdută, e pierdută...>>. Apoi într-o dimineață m-am trezit aici. Inițial am crezut că visasem. Mi-am strigat părinții, dar apoi am văzut că sunt aici, în această încăpere. Am plâns, am țipat, nimeni nu părea să mă audă. Și apoi o voce din mintea mea a început să mă liniștească, să îmi ceară iertare. La început m-am speriat. Voiam să plece, să dispară, îmi voiam viața și părinții înapoi, dar vocea m-a liniștit. Mi-a spus că biserica va fi sălașul meu până când va sosi izbăvirea.

Din nou izbăvirea. Dar de ce sau de cine trebuia să fie salvată Ilyana? Sau pentru ce era necesară această izbăvire? Tot mai multe întrebări mă frământau. Și iar m-a întrerupt din gânduri glasul ei ferm:

- Trebuie să pleci! Vreau să pleci acum!

- Nu mai plec, nu mai vreau să plec din nou, vreau să rămân și aflu ce se întâmplă aici, să aflu toată povestea, întâmplarea sau ce anume voiești să îmi spui.

Ne-am privit lung și nici lacrimile care i se prelingeau ușor pe obraji în timp ce încerca să mă împingă și să mă facă să plec, nu mă convingeau să o părăsesc. Apoi brusc, aerul a început să devină mai rece, și lumina plăpândă a lumânărilor părea că în curând se va stinge. O priveam pe Ilyana și ceva părea că se schimbă în ea. Parcă începea să îmi fie și puțină teamă. Deja mă gândeam că poate ar fi trebuit să plec așa cum mă rugase, dar era prea târziu acum.

Ochii ei deveneau tot mai albi și pielea tot mai străvezie. S-a ridicat și parcă pașii ei îi erau conduși spre un anume loc. Mi-a prins mâna cu mâna ei și m-a tras după ea. Am încercat ca primă reacție să mă eliberez, dar o forță nevăzută mă ținea parcă prins de ea. Un fior ușor mă trecea și parcă nu mai eram curajosul de acum câteva minute și parcă și dorința de a rămâne dispăruse cu totul și ea. Nu mi-a mai rămas decât să strâng cu putere cu mâna liberă crucifixul pe care îl purtam la gât și mi-am spus în gând: fie ce-o fi...

Nici nu știu cum ne-am strecurat iar printre băncile putrezite și pline de mușchi verde, apoi am ieșit pe o ușiță joasă, pe care nu o mai văzusem până atunci, în spatele bisericii. Aerul de afară m-a mai liniștit. O lună mare și rotundă lucea albă pe cer. Se auzeau greierii țârâind în iarbă și nimic din jurul meu nu ar fi arătat că se întâmpla ceva ciudat. Doar strânsoarea rece a mâinii Ilyanei îmi confirma că totuși ceva se întâmplă sau urma să se întâmple.

Am trecut peste pietrele răsturnate ale unor morminte și apoi am zărit ruinele negre ale unui pavilion. Oare aceasta era capela unde se întâmplase crima? Simțeam deja cum totul parcă tace, din seninul de afară rămăsese doar luna și o ceață nefirească începea să înconjure totul. Aerul rece mă făcea să tușesc din când în când în timp ce îl respiram și îi urmam Ilyanei care era și parcă nu mai era ea. Brusc se aud niște voci, apoi un râs ca de om isteric, aproape de pragul nebuniei, zgomote de scaune care cad, apoi țipete și apoi parcă mi se perindă prin fața ochilor frânturi de imagini: Ilyana sau poate cealaltă îmbrăcată cu o rochie albă de mireasă, purtând o maramă ca în secolul trecut, apoi roșu, sânge, sânge care picură din rochia cea albă, sânge care curge parcă și pe mâinile mele. Încerc iar să mă desprind și din nou nu reușesc. Gândurile îmi zboară aiurea: Oare așa s-a întâmplat totul? Retrăiesc scena nunții însângerate? Ce caut până la urmă aici? Și brusc mintea mea parcă începe să pună totul cap la cap: Eu sunt de fapt mirele în toată retranspunerea în scenă a dramei de demult, sunt încă în așteptarea miresei mele. Dar de ce eu? Și acum va trebui să aibă loc o nuntă simbolică care să încheie cea nefinalizată atunci? Oare așa voi aduce izbăvirea de care amintea Ilyana? Gândurile mele au fost brutal întrerupte de durerea resimțită, ca a unei înțepături, aerul rece care trece parcă prin mine și apoi în contrast, buzele calde ale Ilyanei sărutându-mă și șoapta ei de încurajare: Ai trecut de primul pas. Mă las iar furat de tăvălugul gândurilor: Doar primul pas? Doamne...oare câți alți pași mai urmează? Oare vor fi mai dureroși ca acesta? Totul a început să se învârtă cu mine și apoi întuneric.

M-am trezit în cămăruța mică a Ilyanei, gol până la brâu, cu o urmă roșiatică undeva mai jos de inimă și cu Ilyana privindu-mă fericită.

- Ce s-a întâmplat? am îngăimat cu o voce care parcă nu mai era a mea.

- E totul bine acum, ai trecut cu bine, nu te speria. Urma roșie nu e o rană, doar o cicatrice, e ca și cum tu ai ajutat la evitarea repetării istoriei, ai primit o parte din durerea de atunci, fără ca însă să fi cu adevărat rănit.

Nu mai înțelegeam nimic: să fiu rănit și totuși să nu fiu, să am acel semn, dar să nu fie ca urmare a unei răni adevărate, am luat o parte din durere. Adevărul era că simțeam o oarecare senzație de durere, dar parcă nu mă durea totuși pe mine. Eram complet bulversat de toată întâmplarea, dar în același timp mă și bucuram că am putut ajuta.

Ilyana m-a sărutat iar și buzele ei calde au fost ca un balsam pentru mine. M-am ridicat ușor și eram hotărât să pornesc spre casă, însă vocea ei m-a oprit.

- Nu poți pleca încă! Până nu se termină totul nu mai poți pleca. Au mai renunțat și alții după prima încercare și eu am rămas aici din nou singură și așteptându-mi dezamăgită eliberarea.

Și alții...oare vreunul din acea Frăție? M-am întins resemnat la loc, ca un copil ascultător, care a fost oprit să fugă iar la joacă. În timpul acesta ea îmi mângâia părul, mă privea și apoi i-am simțit iar sărutul, un sărut oarecum supranatural, ca din două lumi, din două timpuri diferite. Era al ei, era al celeilalte? Nu puteam să îmi dau seama, o parte parcă mă încălzea, iar alta îmi dădea fiori, dar îmi plăcea atât de mult atingerea buzelor ei.

- Acum va trebui să te pregătesc pentru purificare.

O priveam mirat fără să o mai întreb ce anume urma să mi se întâmple iar. Din vasul de marmură albă în care odinioară se păstra apa sfințită în vechea biserică, lua în căușul palmelor apă și mă stropea cu ea. Îmi simțeam pielea înfiorându-se sub răceala apei și totuși urmăream în liniște acest așa zis ritual de purificare. Cu fumul unei lumânări pe jumătate topită încerca să mă învăluie în mișcări circulare și treptat simțeam că intru parcă într-o transă, nu dormeam și nici nu era ca un vis, dar parcă nu mai eram fizic acolo. Simțeam un puternic parfum de iasomie și auzeam șoapte de jur împrejurul meu: Răbdare mirele meu...în curând vom fi împreună...voi veni la tine. Șoaptele îmi păreau reci, spuse parcă mecanic, le simțeam trecând prin mine și apoi brusc o senzație de căldură emanând de la buze și parcă de undeva de departe se auzea vocea Ilyanei: Sunt aici cu tine, nu te teme...

Nici nu știu dacă senzația de căldură de pe buze fusese un sărut al ei, menit să mă țină încă în contact cu lumea reală. Nici nu știam exact ce se întâmplă cu mine și în jurul meu, senzații de rece și de cald mă învăluiau, parfumul puternic de iasomie crea o stare ciudată de senzualitate și erotism, deși o parte din gândul meu realiza că totul este supranatural, că nu e nimic real. Era ca și cum luam contact cu o altă lume, un contact fizic cu ceva ireal, mă simțeam prins în tăvălugul unor senzații pe care nu știam cum să le interpretez, nici nu conștientizam ce mi se întâmpla de fapt, cine mă săruta sau ce anume se întâmpla mai exact. Făcea oare totul parte din acea purificare? Sau deja era altceva? Nici nu reușeam să mă pot concentra ca să pricep ceva din toate astea fiind prins în tăvălugul de arome, senzații și în clipa când credeam că voi prinde un fir de care să mă agăț...mă pierdeam iar ca într-o transă în care nu mai știam de mine, în care nu vedeam decât figuri șterse de oameni, voci fie mai puternice, fie mai șterse, ca un zumzet de fundal, auzeam șoapte de iubire și simțeam îmbrățișări, apoi răceala serii și a unor despărțiri. Mi se părea că retrăiesc cumva relația celor doi îndrăgostiți, ca o amintire derulată pe fugă asemeni unei role de film într-un cinematograf vechi. Întâlniri, mărturisiri, apoi despărțiri și dor, apoi iar apropiere și multă iubire. Simțeam că urma să vină și acel moment de final, acele clipe în care se destrăma tot ceea ce ar fi putut fi și parcă mă durea și pe mine că trebuia să trec prin acele momente. Am simțit iar atingerea unei mâini în palma mea și chipul ei, o tânără frumoasă, cu trăsături aproape aristocratice. Simțeam atât de multă dragoste în privirea ei și citeam dorința și nerăbdarea de a trece peste acest prag al existenței ei de femeie. Își dorea să fie mireasă, soție, îl iubea, mă iubea pe mine, acest simulacru de mire care trebuia să o scape de zbuciumul sufletesc în care se afla și care trebuia să o redau adevăratului ei mire care o aștepta de mult acolo, în lumea aceea mai bună pe care ne-o dorim cu toții pentru noi și pentru cei dragi ai noștri. Îmi doream să o ajut, dar în același timp îmi era teamă de ce anume s-ar mai putea întâmpla, parcă nu îmi doream să retrăiesc clipele de atunci. Am simțit-o apoi desprinzându-se din mâna mea și mă simțeam ca și cum o priveam cumva de la depărtare. Eram aproape de un foișor îmbrăcat în trandafiri agățători și panglici multicolore și o așteptam să apară condusă de braț de un om înalt, voinic și cu părul ușor încărunțit. Îmi venea să alerg spre ea și să o ridic pe sus, să ne învârtim îmbrățișați. Vedeam ca prin ceață multele chipuri care ne priveau și m-am întors spre chipul de lângă mine care parcă încerca să îmi spună ceva și în acel moment am auzit iar râsul acela de om nebun. M-am întors parcă atras de o forță care mă depășea și simțeam că vreau să zbor spre ea, să o cuprind și să o trag departe de toți, pașii mei păreau însă atât de înceți, ca o imagine derulată încet, sacadat. Nu am reușit decât să privesc la rochia ei cea albă și care se înroșea treptat, apoi la omul cu păr grizonat care lovea cu un baston acel chip care rânjea mereu și apoi prindeam ca prin vis mâna nebunului și încercam să o fac să arunce arma. Simțeam arsura pulberii care îmi atinsese obrazul și apoi brațele care îl țintuiau pe nebun la pământ, aruncam pistolul departe în iarbă și mă aplecam asupra ei. Îmi simțeam mănușile albe îmbibate de roșul sângelui și sărutam iar și iar buzele care deveneau tot mai palide. Șopteam că o iubesc, că nu o voi uita niciodată, voi rămâne mereu al ei și parcă un zâmbet i-a înflorit pe chipul palid și apoi cu un oftat corpul ei s-a lăsat moale în brațele mele. Îmi simțeam obrajii uzi în timp ce țineam în brațe corpul deja inert și bolboroseam niște cuvinte pe care nu le înțelegeam deloc. Ca și cum o forță exterioară mă împingea, m-am repezit așa însângerat către individul care zăcea în iarbă și i-am împlântat cu putere în piept pumnalul de ceremonie al uniformei pe care o purtam în acea zi. I-am mai auzit doar râsul gâlgâit de la sângele ce îi țâșnea pe gură și apoi totul s-a întunecat în jurul meu, în jurul lui, al mirelui ce trebuia să fie. Câteva clipe de întuneric, tăcere și apoi l-am revăzut, ca și cum eram iar un simplu spectator, stătea îngenuncheat în fața unei candele luminând plăpând, având alături două imagini: portretul ei și o icoană mică. Îl priveam, avea deja părul alb, lung și purta straie negre, strângând în mâini un metanier ros de vreme și murmurând ceva. Încercam să îmi strâng toate puterile și să aud glasul acela șoptit și plâns.

- Iartă-l pe Yani, că mult a iubit-o! Iartă-mă și pe mine Iisuse, pe mine păcătosul! Iartă-mă!

Candela pâlpâie tremurat și lumina ei se micșorează treptat. Aș vrea să mai rămân acolo, dar mă cuprinde o sfârșeală ca și cum se scurge din mine suflul vieții, întind mâna spre portretul ei și...brusc, un zgomot puternic, ca de geam care se trântește, mă face să tresar și să simt vântul nopții pătrunzându-mi în oase și în capelă și stingând lumânările, răscolind praful din materialele împrăștiate. O senzație crescândă de disconfort din jurul cicatricei sau poate și aerul rece mă dezmeticiseră puțin, redevenisem oarecum lucid. Și din nou vocea Ilyanei: Am fost cu tine mereu, te-am privit, aproape că voiam să te ating să îți dau și mai mult curaj, dar ai reușit până la urmă. Până acum nimeni nu a ajuns să vadă bătrânul monah, să îi asculte ultimele vorbe, dar tu ai putut, nu ai plecat, ai vrut să vezi, să asculți. Îți mulțumim și eu și ea...iartă-mă, iartă-ne. Să îți amintești mereu de Sanctuar și de Ilyana, paznica lui. Apoi liniște, tăcere și treptat parcă reveneam în lumea reală cu foșnetul copacilor bătrâni din cimitir, cu câte un nor stingher care acoperea acea lună mare și albă și singurătatea. Eram singur și parcă acum îmi lipsea ceva, mă simțeam și obosit și parcă toată întâmplarea nu mi se explicase cu totul, rămăsese pentru mine ca o poveste neterminată și nu îmi plăcea deloc acest lucru. Voiam să strig după Ilyana, să o chem pe nume, dar mai întâi voiam să mă mai odihnesc puțin...numai puțin să închid ochii și apoi să mă gândesc ce să fac...numai câteva minute...

Un miorlăit alintat și o scurtă senzație de arsură pe degetul aratător și am deschis brusc ochii respirând grăbit. Eram cu degetul lipit de ceașca de ceai încă fierbinte, în camera mea din pod, cu motanul meu alături, torcând acum fericit că mă făcuse atent la el. Îmi simțeam un obraz rece și umed și apoi a văzut urma lăsată pe geam. Oare așa adormisem privind spre stradă și visând la străina cea în trenci gri? Nu puteam să cred! Doar o văzusem și ieșisem după ea prin ploaie și îi ascultasem poveștile, trecuseră trei zile în care am tot revenit să vorbesc cu ea. Fusesem la bibliotecă să caut poveștile despre incendiu, biserică, fata în care trăia spiritul miresei ucise. Nu se putea să fi fost toul doar un vis. Am aruncat repede ochii spre calendarul de pe perete și avea tăiată numai o zi. Nu se poate... Trebuia să mă conving că nu o luasem razna.

M-am ridicat brusc de pe scaun, răsturnând pe spate motanul care se odihnise până atunci leneș în poala mea și m-a pufnit râsul văzându-l cât de mirat mă privește, aproape speriat, dar nu aveam timp de el acum. Am alergat pe scări, am pus în fugă mâna pe chei, m-am încălțat cumva din mers și mi-am luat din cuier trenciul și brusc m-a învăluit acel parfum de iasomie în timp ce îl îmbrăcam. Nu fusese un vis, nu, îmi aminteam acum când îmi recuperasem trenciul, dar trebuia să ajung la vechea biserică. Am urcat dealul aproape alergând, nici nu simțeam stropii mărunți ai ploii care începuse iar și care îmi udau obrajii, vedeam turla albă care se apropia. Am ajuns, aceeași poartă cu scârțâit brutal ce mă întâmpina, pașii mei peste dalele sfărâmate și am intrat în curtea părăsită. Am căutat intrarea în printre ruinele vechii clădiri căutând confesionalul care stătea la fel de tăcut, cu draperia roasă de timp și ploi, mișcându-se ușor de la aerul produs din intrarea mea bruscă. Apoi mi-am amintit de mica cămăruță a Ilyanei, am deschis ușa și era goală, doar niște urme din ceara unor lumânări, un sfeșnic vechi răsturnat, aceleași materiale roase de vreme însă în aer se simțea doar parfumul de iasomie, amestecat cu o ușoară aromă de tămâie. M-am întors oarecum dezamăgit și atunci am auzit un râs zglobiu. M-am răsucit pe călcâie și nu am mai văzut decât ochii Ilyanei sau poate mi s-a părut că îi văd, dar râsul îmi păruse atât de real. Parcă amintindu-mi de ceva, mi-am adus mâna spre piept și acolo simțeam parcă ceva. Am strecurat degetele prin deschizătura trenciului și printre nasturii cămășii și pe pieptul ușor transpirat după alergătura de până atunci simțeam pielea cu urmele cicatricei, era acolo, deci nu visasem. Rămăsese ca amintire, o amintire ciudată, ca mai toată întâmplarea trăită, dar totuși o amintire plăcută, ca și cum îmi era dor de ceva, de cineva și speram că poate cândva o voi mai revedea sau poate că voi afla mai exact ce anume mi s-a întâmplat. Sanctuar, asta îmi spusese și să îmi amintesc de ea, era paznica Sanctuarului. Oare ce a vrut să îmi zică? Erau încă prea multe de procesat ca să pot gândi limpede și nici nu îmi închipuiam în acele clipe în care stăteam în fața cămăruței goale, de lângă confesionalul vechii biserici că ceea ce trăisem era numai începutul unor serii de întâmplări stranii.

Nu știu când timp a trecut de atunci, poate saptămâni, poate luni, poate chiar mai mult. Mă luasem cu altele și mă cufundasem în diverse proiecte, lecturi și uneori, doar uneori în clipele de singurătate în care mă ascundeam în cămăruța mea de la mansardă și priveam lung spre străduța care urca spre Dealul Viselor îmi reaminteam de acele întâmplări. Nu avusesem cu cine să povestesc despre cele întâmplate și tânjeam oarecum să mă destăinui cuiva, să aflu opinia cuiva care să nu mă creadă un visător sau poate mai rău, un nebun. Nu am vrut să îmi șochez prietenii, care oricum erau departe de astfel de trăiri ezoterice și pentru care supranaturalul se rezuma poate doar la găsirea prin hazard a combinației corecte la vreun joc de noroc. Nu reușiseră nici ei să mă facă să cad pradă farmecelor vreuneia din cunoștințele comune de sex feminin cărora mă tot prezentau pentru a putea beneficia poate de empatia care ar fi putut genera de la o discuție pe tema dorită de mine, așa că bântuiam singur prin gândurile mele și încercam să înțeleg ce anume fusese totul.

Până nu demult nici nu îmi mai trecuse prin cap să revăd biserica părăsită și cimitirul. Apoi, într-un final, m-am gândit că mi-e bine și așa singur, să mai ies chiar și așa la câte o plimbare, fără compania cuiva anume și doar să mă bucur din nou de ultimele zile ale verii. Așa că am pornit să mă plimb pe aleile bătrânului parc. Oare chiar trecuse deja un an de zile de atunci? Parcă nu îmi venea să cred că nu se întâmplase abia mai ieri. Așa cum mă plimbam gânditor pe o alee mai retrasă, privind în jos, deodată simt cum mă ciocnesc involuntar de cineva. Simt că ceva îmi cade pe picioare, o carte cu coperți roase de vreme. Mă aplec, o ridic și citesc fără să vreau titlul: „Tilia - Le cas de la mariée”, „Tilia - Cazul miresei”. Hai că e prea de tot îmi zic. Întorc cartea și văd scris „Édition de Paris – 1887”. Era una din cărțile Frăției Tilia.

-          Pot să îmi primesc cartea înapoi acum?

Vocea îmi pare cunoscută, ridic privirea și mă lovesc din plin de doi ochi verzi, minunați, dar de data aceasta ascunși de niște ochelari simpatici.

-          Ilyana, nici nu știi cât mă bucur să te revăd!

-          De unde îmi știi numele? Și când ne-am mai văzut noi doi?

Era prea de tot, nici nu știu ce mă apucase, că am cuprins-o cu brațele strângând-o cu putere.

-          Hei, dă-mi drumul, mă gâdilă barba ta! Potolește-te!

Nu mă puteam desprinde de ea, îi auzeam râsul zglobiu și îmi aminteam de momentele trăite. Era oare ea sau doar cineva care semăna izbitor de tare cu ea? Dar totuși nu părea speriată de gesturile mele și ochii cei verzi, atât de verzi, de parcă te pierdeai într-un câmp plin de mentă și de răcoare, nu cred că îi mai văzusem la altcineva.

- Nu mă mai știi? Nu mai știi despre biserica părăsită de pe deal? Și ce e cu cartea pe care ai scăpat-o acum când m-am ciocnit de tine?

- Îmi pare că te știu de undeva, dar sincer nu știu exact de unde. E prima dată când totuși mă simt de parcă nu mai sunt străină de lume, de aceste locuri. Cartea am găsit-o întâmplător la un anticariat și m-a atras titlul, de parcă îmi spunea ceva, îmi amintea de ceva. Încă nu am apucat să o citesc, voiam să mă așez aici, pe o bancă în parc și apoi m-am ciocnit de tine. Biserica părăsită de pe deal? Trebuie să mă duci să o văd, poate îmi voi mai aminti câte ceva. Sau poate știi tu mai multe despre mine, pare că mă cunoști.

- Nu știu cât de multe răspunsuri am eu, dar chiar mă bucur că te-am întâlnit sau aș îndrăzni să zic, reîntâlnit dragă Ilyana. Poate vom descoperi amândoi, treptat, toate răspunsurile la întrebările care ne frământă. Pentru moment haide să luăm loc pe banca de acolo și să îmi spui ce anume îți amintești despre tine.

Mi-a întins mâna ei într-un gest copilăros, dar totodată tandru și a pornit să alerge spre banca arătată, trăgându-mă după ea. O priveam așa din profil și mi se părea mai frumoasă decât în semi-întunericul micii încăperi din vechea biserică. La fel de veselă, jucăușă, asemeni unei copile năzdrăvane, dar parcă mult mai matură. Păstra aerul unei adolescente, dar era mai înaltă și fruntea încadrată de suvițele părului ei șaten oferea privirii primele cute ale maturității.

            - Mă mai studiezi mult domnule...? Nici măcar nu îți știu numele, deși se pare că ne-am știi de ceva timp.

            - Doar Mihail, nu cred că este cazul să abuzăm de formule de politețe! Adevărul este că până acum nu s-a ivit parcă prilejul prielnic să mă prezint și eu. Dacă îmi dai voie, voi povesti eu primul ceea ce îmi amintesc despre întâlnirea cu tine și poate apoi ne lămurim împreună despre ce anume s-a întâmplat de atunci.

- Perfect, în mintea mea sunt încă multe locuri în care oricât m-aș strădui, nu reușesc să pătrund ca să îmi dau seama cum de am ajuns în acest orășel și cine sunt eu mai exact.

- Să încep atunci: Era final de august, cam ca și acum, dar ploua, ploua de câteva zile...Locuiam de puțină vreme într-o casă de la marginea orăşelului mic și cochet de provincie, pe care o plăcusem de când o zărisem de prima dată...Stăteam în camera mea de la mansardă și priveam pe fereastră felia mea din oraşul pierdut în ploaie și cum priveam eu așa visător parcă am zărit o siluetă prin ploaie...și am continuat să-i povestesc tot cea ce mi s-a întâmplat. Parcă pe ea o așteptasem să mă destăinui, așteptând poate și un răspuns care să lămurească totul. Râsul ei zglobiu, mă readuse la realitate din poveste mea și gândurile care mă cuprinseră.

- Și eu care credeam că m-ai și uitat! Iartă-mă, am vrut doar să te încerc! Să nu mă cerți, nu m-am destăinuit chiar cu totul atunci! Voiam doar să ajut acel suflet rătăcit care nu își mai găsea liniștea și calea spre pacea pe care și-o dorea de atât de multă vreme. Îmi amintesc și acum cum mă credeai o fantomă, o nălucă. Adevărul este că într-un fel și eu călătoresc mult, sunt poate, în felul meu tot o nălucă. Azi aici, mâine în alt orășel care ascunde un alt mister, un alt suflet în căutarea drumului pe care l-a pierdut, l-a uitat, l-a părăsit cândva. Cartea pe care o vezi a fost scrisă de stră-bunicul meu și inițial am crezut-o și eu pierdută poate prin vreo bibliotecă din Franța, o carte care spunea o simplă poveste, asta până am aflat din alte surse că există acest orășel, că a existat acest caz al miresei și așa ai dat tu peste mine. Când mă prinde un astfel de mister, uit de toate, uneori cei din jur mă văd ca pe o fantomă și pentru că pare că nu mai am grijă de altceva decât de deslușirea misterului. De aceea m-a amuzat să te văd și pe tine cum te minunezi de locul în care m-ai găsit, de felul în care eram îmbrăcată și mă purtam. Dar după ce te-am alungat prima dată, mi-am dat seama că fără tine nu voi reuși să rezolv misterul, să eliberez acel suflet rătăcit, așa că mi-am reluat rolul și de aici știi și tu ce s-a întâmplat.

- Oare ai de gând să mai zăbovești prin acest mic orășel? Mi-ar plăcea să îți ascult poveștile și cred că mi-aș dori și eu să fac parte din viitoarele tale aventuri, asta dacă plănuiești să pornești în căutarea altor mistere.

- Cred că a început să îmi placă orășelul acesta. Are așa, un aer de vechi, de alte timpuri și apoi persoana ta îmi este din ce în ce mai simpatică, ai aerul unui copil care caută povești și cu greu m-am abținut să nu îmi uit țelul când te vedeam atât de prins în dorința ta de a afla totul și de a descoperi și misterul care părea că mă învăluie și pe mine. Uneori îmi venea să mă las și eu furată de lumea pe care o descoperisem, lumea din care venea acel suflet, dar voiam să rămân lucidă și cu ajutorul tău să duc totul la capăt și am reușit. Îmi pare rău că nu am putut să îți mulțumesc cum se cuvine atunci. Te rog să mă ierți!

Am vrut să îi mai spun ceva, ceva legat de Sanctuar, acel cuvânt amintit de ea, dar buzele ei îmi acopereau deja buzele și ochii mei se pierduseră în verdele ochilor ei. Poate totuși, altădată...