Evantaiul cu camelii roz
În zile dulci de April, în a cireșilor floare,
Un tânăr sosise în Țara Soarelui Răsare.
Daan de Joong visa la aceste plaiuri nipone,
Istoria lor și corăbiile vechi cu rotunde timone.
Privea tăcut spre Kyoto, de sus, de pe-o colină,
Din curtea casei ascunsă prin ramuri de glicină,
Atunci când ușile glisante s-au deschis tăcut
Și-o voce dulce parcă îi cânta atât de plăcut:
„- Bun venit în Japonia, de Joong-sama!”
În kimono de azur, ca un tablou minunat,
Ayúmi Sáito prezentându-i-se, s-a înclinat.
Ghidul lui spre o lume ca din cărți decupată,
Ceva ce trăise parcă, cândva, în trecut, odată...
Și-acum, în săli de muzeu, el cu Ayúmi stătea.
Priveau amândoi exponate din timpuri uitate.
Și-un evantai de bambus cu flori creponate,
Ce parcă privirea lui Daan o aștepta.
„- Străveche artă, atât de diferită,
Și roua pe pliuri, ce pare că picură duios.”
Ayúmi îl atinse, privindu-l uimită,
Admirând împreună evantáiul grațios.
Daan a încercat să vadă mătasea pictată,
Pentru Ayàme o doamnă din vremuri trecute.
Din grabă atinse stângaci culoarea delicată
Și se trezi purtat înapoi, în timpuri neștiute....
„- Ayàme! Unde ești irisul meu minunat?...”
O căuta de pe pat de spital și mintea refuza să creadă,
Că visul frumos acum era încheiat.
„- De ce sunt într-un loc atât de ciudat?”
„- Daan-sama, te implor, stai liniștit!
Sunt eu Ayúmi, spune-mi te rog,
Despre toate cele pe care tu le-ai trăit.”
„- Ca Willem trecusem prin anotimpuri întregi,
Și-acum retrăiesc totul, ca un trist epilog.
Anotimpuri cu vise, căutări, vânători...
Anotimpuri alături de ea și de-ai iubirii fiori...
Evantai cu camelii roz și iubire,
Ne bucuram...Acum e amintire...
Un atac evitat și răsplata mea era ea,
Darul meu, irisul meu drag, minunat...
Eu Willem de-atunci și Ayàme a mea...
Dulci, roze camelii, catifelate flori,
Evantaiul pe care în dar i l-am dat,
Haikú șoptite, dragile noastre comori.
Și-apoi, într-o iarnă, în clipe de seară,
Ayàme, cu evantaiul, fruntea mi-a atins ușor,
Și m-am trezit aici și iar e primăvară...
Nu mai sunt Willem, nu e Ayàme, dar tu mă așteptai cu dor.
Îți mulțumesc, Ayúmi, și sper să mă-nțelegi,
Nici eu nu știu de-a fost aievea ori un simplu vis,
De-au fost trăiri profunde sau doar gânduri pribegi,
Pierdute toate acum spre cerul larg deschis.”
„- Daan, te înțeleg, în lumea mea sunt taine multe,
Chiar zeii cu oamenii destine-și împletesc.
Acele versuri pictate, făcute să exulte,
Povestea unor suflete ce încă se iubesc,
Acel haikú de pe evantai, te rog? Ți-l amintești?
Ayàme i-a răspuns pe-o scrisoare-nod,
Răspunsul ei putea-vei să-l citești...
Și firul poveștii eu pot să-l reînnod...”
„- Petale moi, roz,
Catifelată floare,
Dragoste-n zori.”
Adie vântul printre cireși într-o suflare,
E dimineață iar și Daan privește liniștit.
Pe mâna sa se odihnește ca o floare,
O mână mică ce l-a atins și-n asfințit.
Zboară agale petale spre Zeița Soare,
Și el se simte din nou îndrăgostit...
Chiar dacă de departe, din visare,
Se mai aude stins un glas cândva iubit:
„- Petale moi, roz,
Rouă de dimineață,
Floarea zâmbește.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu