Touk-Touk și Cartea cu Smarald
- Tati! Tati! Vrei să îmi spui și azi o poveste? Să știi că am fost foarte cuminte, am mâncat tot, mi-am făcut temele și...nu am supărat pe nimeni.
- Bine, fugi și te spală pe dinți și apoi vino în pat ca să îți pot povesti.
Nu a durat mult și băiatul meu era deja ascuns sub plapuma moale așteptând să încep:
- „A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost, nici nu s-ar putea povesti. A fost cândva, o vreme uitată prin negurile timpului când se întâmplă și povestea mea. Spre capătul nord-estic al Pădurii Şoptitoare, se afla locul în care se stabilise tribul vânătorilor de vise, paşnicii locuitori ai cătunului Onirias. În partea vestică a cătunului se zărea dealul cetăţii Ond`ar şi zidurile masive din piatră nefasonată de râu ale acesteia. Picură ultimii stropi de ploaie ai unei toamne târzii, iarba înaltă şi galbenă a câmpiei se leagănă plecată de umezeală, şoptind misterios, iar ceaţa lăptoasă a dimineţii porneşte să se ridice spre vârfurile munţilor Ergath, învăluind tărâmul dintre piscuri, prin care trec poteci cunoscute şi necunoscute care fie străbat munţii, fie urcă spre tărâmul ganţilor, uriaşii păstori, vindecători sau paznici de stele şi înghiţind cu totul cătunul tribului verde al calăreţilor de câmpie, care se învecinează cu Onirias uniţi sub acelaşi steag al cetăţii Ond`ar.
- Bine, fugi și te spală pe dinți și apoi vino în pat ca să îți pot povesti.
Nu a durat mult și băiatul meu era deja ascuns sub plapuma moale așteptând să încep:
- „A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost, nici nu s-ar putea povesti. A fost cândva, o vreme uitată prin negurile timpului când se întâmplă și povestea mea. Spre capătul nord-estic al Pădurii Şoptitoare, se afla locul în care se stabilise tribul vânătorilor de vise, paşnicii locuitori ai cătunului Onirias. În partea vestică a cătunului se zărea dealul cetăţii Ond`ar şi zidurile masive din piatră nefasonată de râu ale acesteia. Picură ultimii stropi de ploaie ai unei toamne târzii, iarba înaltă şi galbenă a câmpiei se leagănă plecată de umezeală, şoptind misterios, iar ceaţa lăptoasă a dimineţii porneşte să se ridice spre vârfurile munţilor Ergath, învăluind tărâmul dintre piscuri, prin care trec poteci cunoscute şi necunoscute care fie străbat munţii, fie urcă spre tărâmul ganţilor, uriaşii păstori, vindecători sau paznici de stele şi înghiţind cu totul cătunul tribului verde al calăreţilor de câmpie, care se învecinează cu Onirias uniţi sub acelaşi steag al cetăţii Ond`ar.
Un şoim lunecă uşor pe ramurile noduroase ale copacului care tronează în centrul sătucului, Copacul Vorbitor. Însă tace şi el... tăcere... nimic nu vesteşte începutul unei noi zile, nici chiar roşeaţa palidă a răsăritului, care încerca să străbată prin ceaţa lăptoasă şi prin norii de ploaie, nu era în stare să farmece vreo fiinţă. Şi totuşi în tăcerea aparent stranie se inserează foşnete de ierburi, pleoscăituri ale picăturilor prin bălţile ce se formează pe pământul care nu mai poate primi atâta apă şi câte un ciripit speriat de pasăre trezită de vreo rază de soare mai vioaie ce încerca să împrăştie norii.
Se pot vedea turlele simple ale unor case de formă cilindrică, construite din bârne de lemn încastrate într-o temelie din pietre de râu. Era cel mai vestit sat al cetăţii Ond`ar, cel al vânătorilor de vise. Dacă cineva ar deschide poarta primei case, ar putea vedea trupurile ocupanţilor întinse pe cergi din blănuri și respirând parcă toate în acelaşi ritm. Visează și lângă fiecare se află câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei.
Doar străjerii rămâneau mereu treji, patrulând peste zidurile din bârne groase ale palisadelor pe care întreg satul le ridicase din trunchiurile unor copaci înalţi smulse de furtunile verii care se pierduse undeva în amintirile lor. Paşii lor se auzeau sacadat, parcă impunând un ritm monoton chiar şi picăturilor de ploaie. Par impunători cu arcurile lungi pe umăr, cu cizmele din piele de cerb, cu carâmbi înalţi, cu tunicile de un verde închis şi având cuţitele drepte şi lungi de vânătoare prinse la şold, lângă care erau legate capcanele de vise şi cu frunţile acoperite de beretele străbătute de o dungă albastră. Și lor li se părea că toamna aceasta era parcă de când lumea, însă era anotimpul favorit, norii care îmbiau la somn însemnau multe vise, vise care urmau să umple paginile cărţilor prăfuite ale vestitei biblioteci păstrate de Călugării de Vise în sihăstria Copacilor Îngemănaţi.
Visele se strângeau de atât de mult timp încât numai stareţii cei bătrâni mai ştiau pe unde sunt cărţile scrise în vechea limbă, de dinainte de regatul de acum, de când triburile încă nu erau unite şi se luptau între ele sau căutau să se stabilească pe acest tărâm. De fiecare dată la iniţierea unui nou vânător de vise, unul din bătrânii stareţi sosea în Onirias, prilej de mare sărbătoare, iar în această dimineaţă trebuia să înceapă o astfel de zi, ultima din acest an şi prima după ploile toamnei, însă pentru moment lumea dormea.
Şi totuşi nu doar străjerii vegheau micul cătun, un suflet aflat într-o casă din apropierea Copacului Vorbitor era și el treaz în această lume adâncită în somn. Casa care purta însemnele unui conducător al satului, se ridica din bârne albe de mesteacăn, prinse cu mortar în temelia din piatră de râu nefasonată şi având o flamură verde, ce flutura chiar şi aşa udă de ploaie, prinsă de turnuleţul care avea vedere asupra celor patru turnuri de pază din lemn de stejar aflate în colţurile palisadelor. Intrarea se făcea printr-o uşă scundă menită să facă pe cei care îi treceau pragul să se aplece uşor oferind respectul cuvenit celui dinăuntru, respectul acordat unui conducător de sat. După pridvorul tipic unei case obişnuite, se dezvăluia o încăpere cu două alte uşi înalte aflate pe pereţii laterali.
Mobilierul era unul din lemn, şlefuit de meşterii satului: o masă înaltă şi lungă pentru sfaturile de taină, departe de Casa Bătrânilor, scaune solide din acelaşi lemn de stejar cu desene reprezentând capcanele de vise şi un jilţ cu spătar înalt, pus în fruntea mesei, având peste el o blană de culoarea castanei, probabil de la unul din animalele vânate, cu o bibliotecă plină de cărţi cu coperţi din piele înnegrită de vreme, cu suluri din scoarţă de mesteacăn închise în tocuri din piele de cerb şi hărţi.
Vatra, în care mereu lumina jarul și răspândea o aromă dulceagă de răşini, se găsea aproape de colţul, în care, adăpostită de razele soarelui, sub coarnele unui cerb, vechi trofeu de vânătoare, se afla o măsuţă croită pe măsura staturii conducătorului satului. Pe ea era pusă o carte mare cu coperţi încastrate în piele şi filigranuri aurite având un smarald în centru ca un fel de lacăt sacru şi lângă care era pus un opaiţ ce încă mai fumega.
Pe duşumeaua de lemn moale de molid, ghemuit pe una din blăniţele albe de miel ce acopereau lemnul, un băiat cu obraji dolofani, plângea pe înfundate. Azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băiat cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Nu era cu mult mai înalt decât masa cea lungă şi avea aproape zece ani. Ciufulit, bosumflat şi ştergând cu mâneca cămăşuţei sale verzi ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum, ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa. Deja se gândea dacă numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere va fi unul care să impună tuturor respect.
Renunţând la ideea de a adormi, se ridică şi păşi prin încăperea joasă, stârnind uşoare cerculeţe de praf în urma sa, însă se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa rotundă, dar cu mult mai înaltă decât masa pe care tocmai o ocolise şi pe care se odihnea cartea mare din care tatăl său citea de multe ori.
- Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi supărarea. Fuseseră primele sale cuvinte, dându-i şi numele pe care îl purta încă de mic şi pe care abia aştepta să îl schimbe într-unul mai serios și cu o rezonanță matură. Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care străbătuse curajos norii de ploaie şi căzuse peste coperta cu filigranuri aurii, pătrunzând chiar şi în acel colţ ascuns în umbră, însă copilul nu putea încă să vadă acest lucru de la înălţimea de la care privea. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic de frica de a nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. La început părea că îi va fi greu să deschidă cartea pe care trona impunător smaraldul rotund. Însă prinzând cu degetele, deschise coperta groasă fără un efort prea mare, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească titlul scris cu o caligrafie înflorată: „Cartea Viselor” Deci aceasta era faimoasa carte a viselor, se mira copilul. Literele scrise de mână, cu unele înflorituri şi uşor înclinate i se păreau oarecum greoaie la citit, deşi era printre primii din sat care învăţaseră să citească. Constată deîndată, că după ce pronunţase cuvintele citite, o lumină stranie schimbă aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios...„Începutul”. Scria mare, cu aceeaşi caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului care aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei, mereu curios, mereu gata să prindă din zbor sfaturi, poveşti, întâmplări de viaţă.
Afară, ploaia măruntă de toamnă se oprise, focul din vatră dansa parcă mai animat, în timp ce umbre bizare jucau peste pereţi, însă micul Touk-Touk se porni voiniceşte să citească în şoaptă cuvintele poveştii, buchisind slovele scrise cu acea caligrafie specială, aşezându-se cu cartea pe genunchi. Părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce:
<<Cândva, pe când eonii timpului se scurgeau mult mai încet ca acum, undeva pe un deal al bătrânului Pământ Dintre Ape, exista un cătun de vânători, mari meşteri ai prinderii feluritelor animale: cu arcuri, cu laţuri, cu capcane și strângând blănuri şi piei pe care apoi le aduceau în marea cetate a Grianului, unde regele Zelar îşi alegea darea anuală şi răsplătea pe pricepuţii vânători cu noi domenii de vânătoare sau cu fine bijuterii ce le împodobeau fiicele şi nevestele. Meşteşugul era transmis din tată în fiu şi fiecare familie era mândră de prăzile ei, de feciorii care îşi arătau îndemânarea în a captura cele mai puternice vietăţi, arătându-şi astfel curajul în faţa fetelor, care urmau să îşi aleagă soţi din rândul lor.
Se pot vedea turlele simple ale unor case de formă cilindrică, construite din bârne de lemn încastrate într-o temelie din pietre de râu. Era cel mai vestit sat al cetăţii Ond`ar, cel al vânătorilor de vise. Dacă cineva ar deschide poarta primei case, ar putea vedea trupurile ocupanţilor întinse pe cergi din blănuri și respirând parcă toate în acelaşi ritm. Visează și lângă fiecare se află câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei.
Doar străjerii rămâneau mereu treji, patrulând peste zidurile din bârne groase ale palisadelor pe care întreg satul le ridicase din trunchiurile unor copaci înalţi smulse de furtunile verii care se pierduse undeva în amintirile lor. Paşii lor se auzeau sacadat, parcă impunând un ritm monoton chiar şi picăturilor de ploaie. Par impunători cu arcurile lungi pe umăr, cu cizmele din piele de cerb, cu carâmbi înalţi, cu tunicile de un verde închis şi având cuţitele drepte şi lungi de vânătoare prinse la şold, lângă care erau legate capcanele de vise şi cu frunţile acoperite de beretele străbătute de o dungă albastră. Și lor li se părea că toamna aceasta era parcă de când lumea, însă era anotimpul favorit, norii care îmbiau la somn însemnau multe vise, vise care urmau să umple paginile cărţilor prăfuite ale vestitei biblioteci păstrate de Călugării de Vise în sihăstria Copacilor Îngemănaţi.
Visele se strângeau de atât de mult timp încât numai stareţii cei bătrâni mai ştiau pe unde sunt cărţile scrise în vechea limbă, de dinainte de regatul de acum, de când triburile încă nu erau unite şi se luptau între ele sau căutau să se stabilească pe acest tărâm. De fiecare dată la iniţierea unui nou vânător de vise, unul din bătrânii stareţi sosea în Onirias, prilej de mare sărbătoare, iar în această dimineaţă trebuia să înceapă o astfel de zi, ultima din acest an şi prima după ploile toamnei, însă pentru moment lumea dormea.
Şi totuşi nu doar străjerii vegheau micul cătun, un suflet aflat într-o casă din apropierea Copacului Vorbitor era și el treaz în această lume adâncită în somn. Casa care purta însemnele unui conducător al satului, se ridica din bârne albe de mesteacăn, prinse cu mortar în temelia din piatră de râu nefasonată şi având o flamură verde, ce flutura chiar şi aşa udă de ploaie, prinsă de turnuleţul care avea vedere asupra celor patru turnuri de pază din lemn de stejar aflate în colţurile palisadelor. Intrarea se făcea printr-o uşă scundă menită să facă pe cei care îi treceau pragul să se aplece uşor oferind respectul cuvenit celui dinăuntru, respectul acordat unui conducător de sat. După pridvorul tipic unei case obişnuite, se dezvăluia o încăpere cu două alte uşi înalte aflate pe pereţii laterali.
Mobilierul era unul din lemn, şlefuit de meşterii satului: o masă înaltă şi lungă pentru sfaturile de taină, departe de Casa Bătrânilor, scaune solide din acelaşi lemn de stejar cu desene reprezentând capcanele de vise şi un jilţ cu spătar înalt, pus în fruntea mesei, având peste el o blană de culoarea castanei, probabil de la unul din animalele vânate, cu o bibliotecă plină de cărţi cu coperţi din piele înnegrită de vreme, cu suluri din scoarţă de mesteacăn închise în tocuri din piele de cerb şi hărţi.
Vatra, în care mereu lumina jarul și răspândea o aromă dulceagă de răşini, se găsea aproape de colţul, în care, adăpostită de razele soarelui, sub coarnele unui cerb, vechi trofeu de vânătoare, se afla o măsuţă croită pe măsura staturii conducătorului satului. Pe ea era pusă o carte mare cu coperţi încastrate în piele şi filigranuri aurite având un smarald în centru ca un fel de lacăt sacru şi lângă care era pus un opaiţ ce încă mai fumega.
Pe duşumeaua de lemn moale de molid, ghemuit pe una din blăniţele albe de miel ce acopereau lemnul, un băiat cu obraji dolofani, plângea pe înfundate. Azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băiat cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Nu era cu mult mai înalt decât masa cea lungă şi avea aproape zece ani. Ciufulit, bosumflat şi ştergând cu mâneca cămăşuţei sale verzi ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum, ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa. Deja se gândea dacă numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere va fi unul care să impună tuturor respect.
Renunţând la ideea de a adormi, se ridică şi păşi prin încăperea joasă, stârnind uşoare cerculeţe de praf în urma sa, însă se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa rotundă, dar cu mult mai înaltă decât masa pe care tocmai o ocolise şi pe care se odihnea cartea mare din care tatăl său citea de multe ori.
- Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi supărarea. Fuseseră primele sale cuvinte, dându-i şi numele pe care îl purta încă de mic şi pe care abia aştepta să îl schimbe într-unul mai serios și cu o rezonanță matură. Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care străbătuse curajos norii de ploaie şi căzuse peste coperta cu filigranuri aurii, pătrunzând chiar şi în acel colţ ascuns în umbră, însă copilul nu putea încă să vadă acest lucru de la înălţimea de la care privea. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic de frica de a nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. La început părea că îi va fi greu să deschidă cartea pe care trona impunător smaraldul rotund. Însă prinzând cu degetele, deschise coperta groasă fără un efort prea mare, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească titlul scris cu o caligrafie înflorată: „Cartea Viselor” Deci aceasta era faimoasa carte a viselor, se mira copilul. Literele scrise de mână, cu unele înflorituri şi uşor înclinate i se păreau oarecum greoaie la citit, deşi era printre primii din sat care învăţaseră să citească. Constată deîndată, că după ce pronunţase cuvintele citite, o lumină stranie schimbă aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios...„Începutul”. Scria mare, cu aceeaşi caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului care aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei, mereu curios, mereu gata să prindă din zbor sfaturi, poveşti, întâmplări de viaţă.
Afară, ploaia măruntă de toamnă se oprise, focul din vatră dansa parcă mai animat, în timp ce umbre bizare jucau peste pereţi, însă micul Touk-Touk se porni voiniceşte să citească în şoaptă cuvintele poveştii, buchisind slovele scrise cu acea caligrafie specială, aşezându-se cu cartea pe genunchi. Părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce:
<<Cândva, pe când eonii timpului se scurgeau mult mai încet ca acum, undeva pe un deal al bătrânului Pământ Dintre Ape, exista un cătun de vânători, mari meşteri ai prinderii feluritelor animale: cu arcuri, cu laţuri, cu capcane și strângând blănuri şi piei pe care apoi le aduceau în marea cetate a Grianului, unde regele Zelar îşi alegea darea anuală şi răsplătea pe pricepuţii vânători cu noi domenii de vânătoare sau cu fine bijuterii ce le împodobeau fiicele şi nevestele. Meşteşugul era transmis din tată în fiu şi fiecare familie era mândră de prăzile ei, de feciorii care îşi arătau îndemânarea în a captura cele mai puternice vietăţi, arătându-şi astfel curajul în faţa fetelor, care urmau să îşi aleagă soţi din rândul lor.
Undeva, în acest cătun ascuns la poalele unui deal bătrân, în umbra cetăţii ocrotitoare, cătun în centrul căruia creştea un vlăstar dintr-un copac neîntâlnit în altă parte, copac pe care bătrânii spuneau că îl auzeau vorbind la anumite intervale de timp, îşi trăiau viaţa acești vajnici vânători, care nu se sfiau să se ia la trântă cu uriaşii urşi ai peşterilor cu mânile goale. Regele îi ţinea la mare cinste şi dintre ei îşi recruta mereu cei mai vestiţi arcaşi. Trăiau în bună pace cu neamul laari-lor de la care aveau permisiunea să străbată peste Râul Verde şi să vâneze în zona de pădure ce începea din nordul cătunului şi până pe crestele munţilor Ergath.
Era o dimineaţă ca oricare alta pentru cătun, însă pentru familia lui Edar, conducătorul micii aşezări, se anunţa o zi plină de bucurie, urma să i se nască primul fiu. Vântul adia uşor în această zi de vară, părul lung al lui Edar flutura lăsat liber, paşii îi răscoleau colbul din faţa iurtei în care, bărbat fiind nu avea voie să intre până ce nu auzea primele scâncete. Deja nu mai avea răbdare, încă de pe la miez de noapte soţia lui, blânda Myrtha, îl trimisese după bătrânele moaşe, iar el nu mai dorea să doarmă până ce scâncetele primului său băiat, asta dacă spusele profetului de la Sihăstria Călugărilor Albi erau adevărate, aveau să răzbată prin aerul dimineţii. Un ghemotoc alb se tot împleticea la picioarele sale, era puiul vajnicei sale căţele, care îl fătase cu o săptămână în urmă şi care abia făcuse ochi şi era şi acesta, după spusele bătrânului profet, un semn prevestitor al venirii pe lume a copilului. Îl ridică de ceafă şi în
lăsă să se cuibărească la pieptul său, continuând să bată pasul pe loc, nerăbdător. Parcă din spatele norilor, plutind uşor, se zărea laolaltă cu zenitul un punct alb care continua să se apropie tot mai mult, mai repede. Privirea lui Edar îşi găsise de cuviinţă să urmăreasă această apariţie care începea tot mai mult să semene cu o pasăre cu aripile desfăcute. Încă nu îşi putea da seama ce este, un vultur sau un erete pe care îl foloseau la vânătoare, poate chiar un porumbel cu un mesaj important de la un alt cătun. Deocamdată privea apropierea rapidă şi albul atât de pur...era un corb? Din nou un semn...o pasăre atât de rară să apară la naşterea copilului său. Un fluturat de aripi şi apoi apropierea de flamura ce stătea nemişcată în aerul dimineţii şi acum corbul păzea iurta de unde se auzi deodată ţipătul puternic al unui nou-născut. Edar nu mai avu răbdare, lăsă ghemotocul alb să lunece la pământ, puse mâna să intre, însă una din moaşe deja apăruse ţinând în braţe un prunc înfăşat în moliciunea unor piei de căprioară, tăbăcite, arătându-l tatălui.
- Este un băiat...fie să crească vajnic asemeni tatălui!
Braţele lui Edar îl cuprinseră şi în acelaşi timp corbul cel alb se roti şi se aşeză pe umărul său. Moaşa se dădu speriată înapoi, însă Edar rămase nemişcat
- Îi vom spune Ondar, iar corbul acesta alb îi va fi emblemă pe scut şi arc. Înapoie copilul moaşei şi apoi intră în cortul unde soţia sa aştepta obosită pe patul încărcat cu piei moi şi blănuri scumpe. O sărută pe frunte şi pe obraji:
- Îţi mulţumesc draga mea Myrtha, fie să-ţi moştenească ochii frumoşi şi bunătatea sufletului! Acum odihneşte-te, apoi vom petrece în această minunată zi! >>
Touk-Touk se opri privind în jurul său, liniştea dimineţii rămăsese netulburată, iar el dorea parcă mai mult ca niciodată să continue povestea. Farmecul ei îl prinsese treptat şi curiozitatea îl îndemna să afle ce s-a întâmplat în continuare cu micul Ondar.
<<Creştea ca mai toţi copiii, însă ochii lui mari şi limpezi ca cerul după o furtună de vară parcă prevesteau că este cu totul special. Primile năstruşnicii, de a elibera animalele prinse în capcane, cei mai în vârstă le considerau simple jocuri de copil, însă, o dată cu timpul care trecea, ele persistau, luând amploare. Pe lângă aceste eliberări, mai mereu avea tolba plină cu vietăţi rănite pe care le oblojea şi apoi le elibera din nou în sălbăticie.
Şi totuşi era vânător...sau ar fi trebuit să fie, însă simţea şi el că se născuse altfel...părinţii şi bătrânii satului îl adoraseră din prima clipă, un copil vesel şi plin de viaţă, dar totuşi continua mereu să refuze să omoare animalele prinse în capcanele sale şi lacrimile îi apăreau mereu în ochii cei albaştri când îi vedea pe ceilalţi că nu au nici un regret cu privire la animalele ucise. Toţi au încercat să îl schimbe, cu vorba bună, apoi cu ameninţări şi pedepse, dar pe măsură ce creştea, Ondar continua să strice capcanele, să sperie animalele, alungându-le din faţa arcurilor şi arbaletelor rudelor sale încercând uneori să convingă şi alţi tineri să îl ajute.
În fiecare zi îndura pedepsele, ajutând animalele rănite să scape sau îngrijindu-le rănile, până când tatăl lui a fost nevoit să convoace sfatul bătrânilor, deşi bătrânul Călăuzitor a încercat să îi ia apărarea tânărului Ondar.
Într-o zi, mai toţi oamenii importanţi ai cătunului, alături de Edar şi bătrânul Călăuzitor, s-au adunat în casa cea din bârne groase de fag și au stabilit că fără vânătoare şi vânat, cătunul nu va putea supravieţui şi cetatea de care aparţinea cătunul ar putea pierde chiar favorurile curţii regale care impunea un anume tribut în blănuri, piei şi cărnuri de vânat. S-au hotărât că trebuie să se renunţe la acest „intrus”, Ondar trebuia să plece. Cu toată tristeţea care ar fi cuprins-o pe Myrtha la aflarea veştii, ştiind că l-ar fi vrut mereu alături de ea, cu toată dezamăgirea sa ştiind că îşi va pierde unicul fiu, Edar ştia că decizia trebuia luată.
Fără ca cei din sfat să ştie, Ondar îşi închipuia de ce s-au strâns împreună şi ştia că va trebui să îşi ia câteva lucruri şi să pornească uşor pe poteca din pădure care ducea, oare cine ştie unde, tocmai ca să nu sufere şi părinţii şi prietenii lui o soartă mult prea greu de îndurat.>>
Touk-Touk îşi şterse cele câteva lacrimi care începuseră să i se prelingă fără voia lui pe obraji şi privi în jurul lui...aceeaşi linişte neschimbată, nici o mişcare care să trădeze eventualitatea trezirii din visele nopţii a locuitorilor cătunului. Respiră adânc de câteva ori şi vârful degetului arătător îi porni din nou să urmărească slovele marii cărţi.
<<Era o dimineaţă plină de rouă şi albul lăptos al ceţii nu lăsase decât primele raze de soare să îl pătrundă. Urma zilei în care decizia Sfatului Bătrânilor fusese luată. În această dimineaţă Ondar urma să fie chemat în faţa adunării tuturor celor din cătun, iar tatăl său urma să spună tare decizia prin care urma să fie alungat. Nu ar fi vrut ca tatăl său să trăiască această ruşine şi astfel Ondar hotărî că este timpul cel mai propice pentru a se strecura nevăzut afară din sat. Nici el nu ar fi putut suporta privirea tristă a mamei sale, zbuciumul tatălui său şi privirile acuzatoare sau care îl compătimeau ale celorlalţi săteni, dacă ar fi aşteptat ca satul să se trezească la viaţă şi să ia parte la această adunare.
lăsă să se cuibărească la pieptul său, continuând să bată pasul pe loc, nerăbdător. Parcă din spatele norilor, plutind uşor, se zărea laolaltă cu zenitul un punct alb care continua să se apropie tot mai mult, mai repede. Privirea lui Edar îşi găsise de cuviinţă să urmăreasă această apariţie care începea tot mai mult să semene cu o pasăre cu aripile desfăcute. Încă nu îşi putea da seama ce este, un vultur sau un erete pe care îl foloseau la vânătoare, poate chiar un porumbel cu un mesaj important de la un alt cătun. Deocamdată privea apropierea rapidă şi albul atât de pur...era un corb? Din nou un semn...o pasăre atât de rară să apară la naşterea copilului său. Un fluturat de aripi şi apoi apropierea de flamura ce stătea nemişcată în aerul dimineţii şi acum corbul păzea iurta de unde se auzi deodată ţipătul puternic al unui nou-născut. Edar nu mai avu răbdare, lăsă ghemotocul alb să lunece la pământ, puse mâna să intre, însă una din moaşe deja apăruse ţinând în braţe un prunc înfăşat în moliciunea unor piei de căprioară, tăbăcite, arătându-l tatălui.
- Este un băiat...fie să crească vajnic asemeni tatălui!
Braţele lui Edar îl cuprinseră şi în acelaşi timp corbul cel alb se roti şi se aşeză pe umărul său. Moaşa se dădu speriată înapoi, însă Edar rămase nemişcat
- Îi vom spune Ondar, iar corbul acesta alb îi va fi emblemă pe scut şi arc. Înapoie copilul moaşei şi apoi intră în cortul unde soţia sa aştepta obosită pe patul încărcat cu piei moi şi blănuri scumpe. O sărută pe frunte şi pe obraji:
- Îţi mulţumesc draga mea Myrtha, fie să-ţi moştenească ochii frumoşi şi bunătatea sufletului! Acum odihneşte-te, apoi vom petrece în această minunată zi! >>
Touk-Touk se opri privind în jurul său, liniştea dimineţii rămăsese netulburată, iar el dorea parcă mai mult ca niciodată să continue povestea. Farmecul ei îl prinsese treptat şi curiozitatea îl îndemna să afle ce s-a întâmplat în continuare cu micul Ondar.
<<Creştea ca mai toţi copiii, însă ochii lui mari şi limpezi ca cerul după o furtună de vară parcă prevesteau că este cu totul special. Primile năstruşnicii, de a elibera animalele prinse în capcane, cei mai în vârstă le considerau simple jocuri de copil, însă, o dată cu timpul care trecea, ele persistau, luând amploare. Pe lângă aceste eliberări, mai mereu avea tolba plină cu vietăţi rănite pe care le oblojea şi apoi le elibera din nou în sălbăticie.
Şi totuşi era vânător...sau ar fi trebuit să fie, însă simţea şi el că se născuse altfel...părinţii şi bătrânii satului îl adoraseră din prima clipă, un copil vesel şi plin de viaţă, dar totuşi continua mereu să refuze să omoare animalele prinse în capcanele sale şi lacrimile îi apăreau mereu în ochii cei albaştri când îi vedea pe ceilalţi că nu au nici un regret cu privire la animalele ucise. Toţi au încercat să îl schimbe, cu vorba bună, apoi cu ameninţări şi pedepse, dar pe măsură ce creştea, Ondar continua să strice capcanele, să sperie animalele, alungându-le din faţa arcurilor şi arbaletelor rudelor sale încercând uneori să convingă şi alţi tineri să îl ajute.
În fiecare zi îndura pedepsele, ajutând animalele rănite să scape sau îngrijindu-le rănile, până când tatăl lui a fost nevoit să convoace sfatul bătrânilor, deşi bătrânul Călăuzitor a încercat să îi ia apărarea tânărului Ondar.
Într-o zi, mai toţi oamenii importanţi ai cătunului, alături de Edar şi bătrânul Călăuzitor, s-au adunat în casa cea din bârne groase de fag și au stabilit că fără vânătoare şi vânat, cătunul nu va putea supravieţui şi cetatea de care aparţinea cătunul ar putea pierde chiar favorurile curţii regale care impunea un anume tribut în blănuri, piei şi cărnuri de vânat. S-au hotărât că trebuie să se renunţe la acest „intrus”, Ondar trebuia să plece. Cu toată tristeţea care ar fi cuprins-o pe Myrtha la aflarea veştii, ştiind că l-ar fi vrut mereu alături de ea, cu toată dezamăgirea sa ştiind că îşi va pierde unicul fiu, Edar ştia că decizia trebuia luată.
Fără ca cei din sfat să ştie, Ondar îşi închipuia de ce s-au strâns împreună şi ştia că va trebui să îşi ia câteva lucruri şi să pornească uşor pe poteca din pădure care ducea, oare cine ştie unde, tocmai ca să nu sufere şi părinţii şi prietenii lui o soartă mult prea greu de îndurat.>>
Touk-Touk îşi şterse cele câteva lacrimi care începuseră să i se prelingă fără voia lui pe obraji şi privi în jurul lui...aceeaşi linişte neschimbată, nici o mişcare care să trădeze eventualitatea trezirii din visele nopţii a locuitorilor cătunului. Respiră adânc de câteva ori şi vârful degetului arătător îi porni din nou să urmărească slovele marii cărţi.
<<Era o dimineaţă plină de rouă şi albul lăptos al ceţii nu lăsase decât primele raze de soare să îl pătrundă. Urma zilei în care decizia Sfatului Bătrânilor fusese luată. În această dimineaţă Ondar urma să fie chemat în faţa adunării tuturor celor din cătun, iar tatăl său urma să spună tare decizia prin care urma să fie alungat. Nu ar fi vrut ca tatăl său să trăiască această ruşine şi astfel Ondar hotărî că este timpul cel mai propice pentru a se strecura nevăzut afară din sat. Nici el nu ar fi putut suporta privirea tristă a mamei sale, zbuciumul tatălui său şi privirile acuzatoare sau care îl compătimeau ale celorlalţi săteni, dacă ar fi aşteptat ca satul să se trezească la viaţă şi să ia parte la această adunare.
Îşi strânse ceva de-ale gurii, câteva mici lucruri folositoare, un jungher şi un schimb de haine într-o tolbă pe care o aruncă pe un umăr, îşi trase peste corp cămaşa lungă pe care o purtau uneori şi paznicii cătunului, o încinse cu o centură din piele de căprioară primită de la mama sa, îşi trase peste ea o pelerină, iar gluga ei o trase pe cap pentru a nu fi recunoscut de nimeni şi porni spre poteca ce ducea spre ieşirea din sat.
Poteca începea de lângă trunchiul Copacului Vorbitor ce pe atunci încă putea fi cuprins în braţe de un om mai vânjos. Ondar păşi peste prima dală de piatră de râu a potecii, fără a mai putea privi înapoi şi chiar atunci un foşnet îl făcu atent.
- Copile...nu fii trist, destinul te aşteaptă...dar înainte de a-i urma poteca, rupe una din ramurile mele şi ia-o cu tine...vei vedea că îţi va prinde bine mai târziu, se auzi o voce şoptită şi uşor şuierată, asemeni foşnetului frunzelor unui copac în bătaia vântului.
- Cine a vorbit? tresări speriat Ondar...
- Sunt eu, Copacul Vorbitor...şi una din ramuri se plecă abia atingându-i creştetul ca într-o mângâiere părintească. Fă ceea ce te-am rugat şi vei vedea că îţi va fi de mare ajutor. Şi caut-o pe Stăpâna Codrilor, ea îţi va îndruma paşii în lungul drum care te aşteaptă.
- Unde o pot găsi?
Însă copacul nu îi mai răspunse, probabil obişnuit de prea mult timp cu tăcerea.
- Unde oare aş putea-o găsi pe această Stăpână a Codrilor şi cum m-ar putea ea ajuta, se întreba Ondar.
În fâlfâitul aripilor marelui corb alb care se rotea aşteptând să se aşeze pe umărul său, Ondar tăie o ramură înfrunzită cu pumnalul său dintr-un metal pur, de o culoare aproape ca cea a argintului, adus din cele mai adânci peşteri ale munţilor Ergath şi o puse cu grijă în tolbă.
- Drum bun copile pe drumurile pădurii...Stăpâna Codrilor să te ocrotească...şi foşnetul se potoli la fel de brusc...fără ca Ondar să îl mai audă.
Paşii flăcăului porniră să străbată drumul spre poarta mare de la ieşirea din cătun, când cu un lătrat scurt micul ghemotoc alb, acum un imens câine cu blană deasă, dar la fel de jucăuş şi purtându-se ca un căţelandru, străbătea în goană satul, oprindu-se numai când era cât pe ce să îl doboare pe Ondar.
- Ce mai vrei şi tu Kaz?
Dulăul continua să îl privească, parcă rugându-l să nu îl lase nici pe el în sat.
- Hai şi tu cu mine, abia o să aibă cine îmi ţine de cald în umbrele reci ale pădurii.
Se strecurară încet prin poartă, deschizând-o numai parţial şi uitându-se după eventualii străjeri care i-ar fi putut opri să le pună întrebări. Probabil că abia se schimbau cei din straja de noapte căci nu era nimeni de pază şi au reuşit să treacă neobservaţi şi să pornească spre pădure. Kaz lătră scurt dând din stufoasa lui coadă şi îşi luă în primire rolul de deschizător al drumului, adulmecând şi cercetând locurile. Primii copaci îi întâmpinară foşnind, parcă binecuvântându-i pentru drumul ce îl aveau de parcurs. Ondar îndepărtă câteva crengi, se aplecă pe sub câteva corzi de viţă sălbatică şi poteca începu să dispară treptat prin verdele închis al pădurii.>>
Timpul parcă ţinea cu micul nostru erou, slovele buchisite greoi curgeau din ce în ce mai lin şi parcă însăşi cartea cea mare le făcea tuturor somnul tot mai adânc lăsându-l pe Touk-Touk să citească mai departe, curios până peste urechi de ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare cu Ondar.
<<Locurile îi erau atât de cunoscute, umblase fie cu tinerii din sat la pus capcane, fie cu părintele său pentru a fi familiarizat cu potecile de vânătoare şi chiar singur, căutând animalele rănite sau eliberându-le pe cele prinse. Hotărî însă să nu mai urmeze drumurile obişnuite, pentru ca nu cumva cei din sat să pornească în căutarea lui şi să le fie uşor să îl găsească după urmele lăsate şi se afundă în desişul care se închidea în urma trecerii lui.
Timpul zbura însă printre copacii înalţi deşi lumina soarelui pătrundea palid şi părea că păstrează o perpetuă dimineaţă. Câteva zgârieturi îi brăzdau pielea braţelor, setea şi oboseala începeau să îşi spună cuvântul, însă Ondar voia să ajungă cât mai departe de cătun. Încă un pâlc de copaci şi parcă un animal se strecura şi el printre trunchiurile groase. Ondar grăbi pasul, era o căprioară şi când se întoarse spre el văzu coada unei săgeţi care zăcea înfiptă într-unul din picioarele ei. Începu să alerge strigând-o cu blândeţe, însă animalul rănit continua să se mişte.
Reuşi să o ajungă într-un mic luminiş făcut de un arbore mare prăbuşit după vreo furtună a verii. Căprioara îngenunchease şi se vedea că nu se va mai putea ridica. Tânărul se apropie de ea şi îşi scoase pumnalul argintiu la vederea căruia o văzu cum tresare, zbuciumându-se să se ridice iar.
- Stai...nu vreau să îţi fac rău, trebuie să scot săgeata şi să opresc sângererea.
Ochii mari îl priveau umezi, parcă înţelegându-l. Se apropie şi îi mângâie întâi cu palma grumazul, apoi trase de săgeată încet afară. Se lăsă apoi în genunchi şi scoase din tolba sa o bucată de pânză de in albă, o tăie fâşii şi o apăsă pe rană curăţind-o. Dintr-o teacă din scoarţă de copac întinse cu vârful cuţitului o alifie pe care o primise de la vracii satului pentru expediţiile de vânătoare. Cu restul pânzei rămase legă rana astfel tratată şi mângâie încă o dată animalul. Se ridică să plece, însă brusc luminişul începu să se învârtă cu el, simţi cum picioarele nu îl mai ascultă şi se trezi răsturnat în iarba deasă ce crescuse datorită razelor puternice ale soarelui.
Nu ştia ce e cu el, simţea numai că nu mai putea să îşi mişte trupul şi ochii care se închideau obosiţi cuprinşi de somnul care îl învăluia treptat, de parcă era prins într-o puternică vrajă. Limba umedă a lui Kaz atingându-i obrazul îl trezi. Se uită mirat în jurul său. Se afla pe un pat îngust, scobit dintr-un trunchi de copac, acoperit cu muşchi de un verde aprins. Lângă el avea tolba şi în jurul lui se vedea interiorul unei căsuţe joase de bârne. În faţă era un crâng de mesteceni prin care soarele răzbătea luminând totul. Zumzetul unor albine împânzea aerul cu aromă de flori sălbatice şi fâneaţă.
- Te-ai trezit deja? Cum îţi place regatul meu?
Vocea caldă era a unei femei de o frumuseţe specială, o frumuseţe care impunea respect. Nu era cea a unei tinere fetişcane, ci a unei adevărate crăiese de rang nobil. Părul cu irizări de verde, ochii mari semănând cu ai căprioarei de mai devreme şi îmbrăcămintea simplă, dar dăruind prestanţă, aproape că îl făcură să îngenuncheze pe Ondar.
- Ridică-te flăcăule, eu ar trebui să mă plec pentru că mi-ai salvat viaţa. Sunt cunoscută ca şi Stăpâna Codrilor şi ştiu câtă grijă ai avut mereu de supuşii mei, de aceea azi ţi-am ieşit în drum şi te-am pus la încercare. Pentru că ai dat dovadă de aceeaşi bunătate ca întotdeauna îţi voi face un dar care te va conduce mai departe pe calea care îţi e scrisă în Cartea Vieţii.
Ondar se ridică şi văzu în mâinile albe ale Stăpânei Codrilor ramura luată din Copacul Vorbitor. Privi cum împletea meşteşugit ramura tăiată, apoi buzele ei suflară uşor peste împletitură murmurând un descântec. Îi înapoie un laţ asemănător celor cu care prindeau animalele pădurii.
- Nu te speria, nu e menit să facă rău nimănui, va prinde în el...însă va prinde visele oamenilor. E al tău şi fie să te ajute pe calea ta. De fiecare dată înainte de a te pune la odihnă atinge-ţi inima, umerii şi fruntea cu el şi vei afla ce putere are. Acum porneşte pe cărarea de muşchi verde ce trece printre stupii în care zumzăie vesele albinele mele şi vei porni pe drumul hărăzit ţie. Cu bine Ondar...
Nici nu apucase să îi mai mulţumească, făptura Stăpânei Codrilor se făcu din ce în ce mai străvezie şi se ridică asemeni unei frunze purtate de vânt. Rămase numai cu acel laţ vrăjit la picioare. Îl luă, îl puse bine în tolbă, îl strigă pe Kaz şi urmărind rotocoalele corbului alb, porni mai departe pe cărarea arătată de Stăpâna Codrilor.>>
Deci asta e povestea capcanelor noastre de vise, gândi micul Touk-Touk şi de aceea bătrânii satului au atât de mare grijă de Copacul Vorbitor. Va trebui să văd dacă îl pot face să îmi vorbească şi mie. Căscă lung însă refuză să se lase cuprins de somn şi porni să citească în continuare.
<<După un timp apărea din nou o potecă din piatră acoperită pe alocuri de iarbă sau muşchi verde, trunchiurile dese parcă începeau să se dea de o parte şi o câmpie imensă i se arătă privirii. Se abătuse din calea obişnuită pe care mergeau cei din cătunul lui spre târgurile câmpiei sau spre cetatea regelui şi străbătuse o bună parte din pădure, ieşind acum la lumină.
- O adevărată mare gândi Ondar, oare cum voi înota prin ea?
Nu se auzea nici un zgomot, nici o pasăre, nici un zumzet de insectă, doar razele de soare scăldau totul în lumina lor.
- Trebuie să fie Câmpia Liniştii de care îmi spuneau bătrânii satului. Aici sunt deja departe de cătunul nostru, cât de mult am mers.
Gândurile năvăleau unul peste celălalt, dar Ondar se simţea împăcat şi zâmbea. Porni prin iarba deasă lăsând pădurea în urmă şi după o bună cale de mers zări o nouă cărare acoperită cu piatră de râu şi lut. Se vedea că nu este una foarte des utilizată, mai ales de cai sau carele cele mari ale celor ce merg în târguri. Părea mai curând o cărare care ducea spre curtea şi casa cuiva şi înaintă vitejeşte.
În curând printre firele înalte de iarbă zări o căsuţă la poalele unei ridicări de pământ şi îşi dădu seama că avusese dreptate în privinţa cărării. Grăbi pasul şi zări la rândul lui un bătrânel agitându-se pe prispă.
- Ryna...vino repede Ryna...avem oaspeţi azi.
Ondar dădu bineţe şi privi la bătrânelul mic de înălţime care îl studia şi el curios.
- Sunt Ondar şi vin de departe. Mă poţi găzdui şi îndruma mai departe tăicuţule?
- Bine ai venit Ondar, eu sunt Narn, iar ea e soţia mea Ryna...eşti binevenit la noi, şezi la o poveste şi o ulcică rece de apă de soc. Nu prea mai trec mulţi drumeţi pe cărarea dinspre pădure zilele acestea.
Ondar se aşeză pe prispă alături de bătrânul încă vioi şi răcorindu-se cu apa rece şi aromată şi în care pluteau câteva mici petale ale florilor de soc, începu să asculte povestea lui Narn.
Află că bătrânul fusese fiul căpeteniei unui cătun din apropiere de ţinuturile laari-lor şi în tinereţe mânat de o puternică dorinţă de aventură, cutreierase lumea schiţând şi apoi concepând la o scară mai mare hărţile locurilor umblate, iar acum se stabilise aici în căutarea liniştii şi ascultând din poveştile drumeţilor care treceau spre marile târguri sau spre cetatea Grianului şi care nimereau întâmplător pe poteca făcută de el care ocolea doar puţin drumul principal. I se citea pe chip un dor pentru acele momente ale tinereţii şi un regret pentru că nu reuşise să vadă toate locurile pe care dorise să le exploreze.
În timp ce mânca nişte brânză de capră cu pâine proaspătă adusă de bătrâna Ryna, Ondar îi spuse povestea lui bătrânului, fără a menţiona prea multe despre originea lui sau despre Stăpâna Codrilor şi laţul fermecat primit.
- Da, am auzit de Copacul Vorbitor. În tinereţea mea am cutreierat pământul alături de tânărul rege şi de alţi voinici în căutarea acestei minuni şi a multor altora şi numai fratele regelui, a fost înzestrat de zei să primească darul de a creşte un copac din mlădiţa pe care o adusese. Toţi ceilalţi fie le-au pierdut pe ale lor, fie s-au uscat şi nu au prins rădăcini în cătunele lor. Nici chiar regele nu a reuşit să se bucure de mlădiţa lui. Crescuse un frumos arbust din ea, însă am auzit că într-o seară o pasăre de foc s-a aşezat pe trunchiul încă firav şi copăcelul s-a uscat sub căldura acesteia. Cei mai buni arcaşi ai regelui au încercat să săgeteze pasărea, dar nu au reuşit. Un vrăjitor bătrân a spus că pasărea e fermecată şi că venise de pe tărâmul de peste munţii Ergath.
- O întâmplare foarte curioasă, dar şi frumoasă, spuse Ondar. Stătu o clipă pe gânduri la cele auzite de la bătrân. Deci tatăl său era fratele regelui?
Timpul zbură repede ascultând din faptele bătrânului şi înserarea se aşternea asupra câmpiei acoperind treptat cu umbre marea de iarbă.
- Nu stăm decât eu şi soţia mea în căsuţa aceasta şi nu avem o cameră pentru oaspeţii mai pretenţioşi, însă podul este mereu plin de fân proaspăt şi poate fi un culcuş minunat pentru un drumeţ obosit.
- Aş vrea să dorm lângă una din căpiţele de iarbă proaspăt cosită dacă nu îţi este cu supărare...îmi place să privesc stelele, mama îmi spunea când eram copil că sunt ochii zeilor care ne privesc din înaltul cerului.
- Cum îţi este dorinţa...mâine dis-de-dimineaţă îţi voi da o hartă a locurilor care să te ajute în drumul tău mai departe.
Ondar mulţumi şi paşii îl purtară către o căpiţă care era îndreptată către luna imensă de pe cer, rotundă şi albă. Îşi scoase tunica pe care o avea în tolbă, luată pentru zilele ploioase, o întise pe un pat din fân moale şi apoi hotărî să încerce laţul dăruit de Stăpâna Codrilor. Îşi atinse inima, umerii, apoi fruntea şi somnul îl cuprinse pe dată, legănat parcă de foşnetul atât de familiar al Copacului Vorbitor.
Primele raze de soare îl făcură să deschidă larg ochii. Deja era dimineaţă, însă persista aceeaşi linişte de parcă toate vietăţile îşi începeau ziua cu mult mai târziu. Se ridică şi privi mirat norişorul care plutea parcă agăţat de laţul său fermecat. În el se mişca ceva, trecu cu degetele prin el şi deodată în mintea sa porni să se deruleze firul unui vis. Un tânăr mic de înălţime, dar voinic, călărea un asin alb de-a lungul câmpiei şi parcă aveau amândoi aripi. În acest zbor se zăreau pierdute firele ierburilor, apoi vârfurile arborilor din codrii şi întreg ţinutul parcă era privit din zborul unui vultur. Se zăreau cătunele, munţii Ergath, Pădurea Şoptitoare, cetatea Grianului, doar o pată neagră din centrul câmpiei nu putea fi străbătută. Calul şi călăreţul se îndreptau spre ea, apoi o rafală de vânt îi prăbuşea pe amândoi până pe prispa unei căsuţe. La fel de brusc norişorul se destrămă şi se spulberă în razele de soare, iar Ondar se ridică plin de întrebări, dar cunoscând deja în persoana călăreţului pe bătrânul Narn.>>
Somnul se strecurase pe nevăzute şi micul Touk-Touk căsca abia reuşind să îşi ţină ochii deschişi. Nu putea dormi, nu trebuia să doarmă. Povestea abia devenea mai interesantă. Şi totuşi trebuia să doarmă, trebuia să viseze, era ultimul somn înainte de cel în care va prinde primul său vis. Şi totuşi oare ce urma să facă Ondar? Ce poveste va mai afla de la bătrânul Narn? Atât de multe întrebări şi somnul acesta care nu îi mai dădea pace. Se căţără pe unul din scaune, pe care îl lipise de locul unde fusese cartea şi cu un ultim efort reuşi să pună cartea cea mare la loc, apoi se cuibări pe blăniţa lui moale de miel şi adormi privind la jarul care abia mai pâlpâia în vatră.
- Copile...nu fii trist, destinul te aşteaptă...dar înainte de a-i urma poteca, rupe una din ramurile mele şi ia-o cu tine...vei vedea că îţi va prinde bine mai târziu, se auzi o voce şoptită şi uşor şuierată, asemeni foşnetului frunzelor unui copac în bătaia vântului.
- Cine a vorbit? tresări speriat Ondar...
- Sunt eu, Copacul Vorbitor...şi una din ramuri se plecă abia atingându-i creştetul ca într-o mângâiere părintească. Fă ceea ce te-am rugat şi vei vedea că îţi va fi de mare ajutor. Şi caut-o pe Stăpâna Codrilor, ea îţi va îndruma paşii în lungul drum care te aşteaptă.
- Unde o pot găsi?
Însă copacul nu îi mai răspunse, probabil obişnuit de prea mult timp cu tăcerea.
- Unde oare aş putea-o găsi pe această Stăpână a Codrilor şi cum m-ar putea ea ajuta, se întreba Ondar.
În fâlfâitul aripilor marelui corb alb care se rotea aşteptând să se aşeze pe umărul său, Ondar tăie o ramură înfrunzită cu pumnalul său dintr-un metal pur, de o culoare aproape ca cea a argintului, adus din cele mai adânci peşteri ale munţilor Ergath şi o puse cu grijă în tolbă.
- Drum bun copile pe drumurile pădurii...Stăpâna Codrilor să te ocrotească...şi foşnetul se potoli la fel de brusc...fără ca Ondar să îl mai audă.
Paşii flăcăului porniră să străbată drumul spre poarta mare de la ieşirea din cătun, când cu un lătrat scurt micul ghemotoc alb, acum un imens câine cu blană deasă, dar la fel de jucăuş şi purtându-se ca un căţelandru, străbătea în goană satul, oprindu-se numai când era cât pe ce să îl doboare pe Ondar.
- Ce mai vrei şi tu Kaz?
Dulăul continua să îl privească, parcă rugându-l să nu îl lase nici pe el în sat.
- Hai şi tu cu mine, abia o să aibă cine îmi ţine de cald în umbrele reci ale pădurii.
Se strecurară încet prin poartă, deschizând-o numai parţial şi uitându-se după eventualii străjeri care i-ar fi putut opri să le pună întrebări. Probabil că abia se schimbau cei din straja de noapte căci nu era nimeni de pază şi au reuşit să treacă neobservaţi şi să pornească spre pădure. Kaz lătră scurt dând din stufoasa lui coadă şi îşi luă în primire rolul de deschizător al drumului, adulmecând şi cercetând locurile. Primii copaci îi întâmpinară foşnind, parcă binecuvântându-i pentru drumul ce îl aveau de parcurs. Ondar îndepărtă câteva crengi, se aplecă pe sub câteva corzi de viţă sălbatică şi poteca începu să dispară treptat prin verdele închis al pădurii.>>
Timpul parcă ţinea cu micul nostru erou, slovele buchisite greoi curgeau din ce în ce mai lin şi parcă însăşi cartea cea mare le făcea tuturor somnul tot mai adânc lăsându-l pe Touk-Touk să citească mai departe, curios până peste urechi de ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare cu Ondar.
<<Locurile îi erau atât de cunoscute, umblase fie cu tinerii din sat la pus capcane, fie cu părintele său pentru a fi familiarizat cu potecile de vânătoare şi chiar singur, căutând animalele rănite sau eliberându-le pe cele prinse. Hotărî însă să nu mai urmeze drumurile obişnuite, pentru ca nu cumva cei din sat să pornească în căutarea lui şi să le fie uşor să îl găsească după urmele lăsate şi se afundă în desişul care se închidea în urma trecerii lui.
Timpul zbura însă printre copacii înalţi deşi lumina soarelui pătrundea palid şi părea că păstrează o perpetuă dimineaţă. Câteva zgârieturi îi brăzdau pielea braţelor, setea şi oboseala începeau să îşi spună cuvântul, însă Ondar voia să ajungă cât mai departe de cătun. Încă un pâlc de copaci şi parcă un animal se strecura şi el printre trunchiurile groase. Ondar grăbi pasul, era o căprioară şi când se întoarse spre el văzu coada unei săgeţi care zăcea înfiptă într-unul din picioarele ei. Începu să alerge strigând-o cu blândeţe, însă animalul rănit continua să se mişte.
Reuşi să o ajungă într-un mic luminiş făcut de un arbore mare prăbuşit după vreo furtună a verii. Căprioara îngenunchease şi se vedea că nu se va mai putea ridica. Tânărul se apropie de ea şi îşi scoase pumnalul argintiu la vederea căruia o văzu cum tresare, zbuciumându-se să se ridice iar.
- Stai...nu vreau să îţi fac rău, trebuie să scot săgeata şi să opresc sângererea.
Ochii mari îl priveau umezi, parcă înţelegându-l. Se apropie şi îi mângâie întâi cu palma grumazul, apoi trase de săgeată încet afară. Se lăsă apoi în genunchi şi scoase din tolba sa o bucată de pânză de in albă, o tăie fâşii şi o apăsă pe rană curăţind-o. Dintr-o teacă din scoarţă de copac întinse cu vârful cuţitului o alifie pe care o primise de la vracii satului pentru expediţiile de vânătoare. Cu restul pânzei rămase legă rana astfel tratată şi mângâie încă o dată animalul. Se ridică să plece, însă brusc luminişul începu să se învârtă cu el, simţi cum picioarele nu îl mai ascultă şi se trezi răsturnat în iarba deasă ce crescuse datorită razelor puternice ale soarelui.
Nu ştia ce e cu el, simţea numai că nu mai putea să îşi mişte trupul şi ochii care se închideau obosiţi cuprinşi de somnul care îl învăluia treptat, de parcă era prins într-o puternică vrajă. Limba umedă a lui Kaz atingându-i obrazul îl trezi. Se uită mirat în jurul său. Se afla pe un pat îngust, scobit dintr-un trunchi de copac, acoperit cu muşchi de un verde aprins. Lângă el avea tolba şi în jurul lui se vedea interiorul unei căsuţe joase de bârne. În faţă era un crâng de mesteceni prin care soarele răzbătea luminând totul. Zumzetul unor albine împânzea aerul cu aromă de flori sălbatice şi fâneaţă.
- Te-ai trezit deja? Cum îţi place regatul meu?
Vocea caldă era a unei femei de o frumuseţe specială, o frumuseţe care impunea respect. Nu era cea a unei tinere fetişcane, ci a unei adevărate crăiese de rang nobil. Părul cu irizări de verde, ochii mari semănând cu ai căprioarei de mai devreme şi îmbrăcămintea simplă, dar dăruind prestanţă, aproape că îl făcură să îngenuncheze pe Ondar.
- Ridică-te flăcăule, eu ar trebui să mă plec pentru că mi-ai salvat viaţa. Sunt cunoscută ca şi Stăpâna Codrilor şi ştiu câtă grijă ai avut mereu de supuşii mei, de aceea azi ţi-am ieşit în drum şi te-am pus la încercare. Pentru că ai dat dovadă de aceeaşi bunătate ca întotdeauna îţi voi face un dar care te va conduce mai departe pe calea care îţi e scrisă în Cartea Vieţii.
Ondar se ridică şi văzu în mâinile albe ale Stăpânei Codrilor ramura luată din Copacul Vorbitor. Privi cum împletea meşteşugit ramura tăiată, apoi buzele ei suflară uşor peste împletitură murmurând un descântec. Îi înapoie un laţ asemănător celor cu care prindeau animalele pădurii.
- Nu te speria, nu e menit să facă rău nimănui, va prinde în el...însă va prinde visele oamenilor. E al tău şi fie să te ajute pe calea ta. De fiecare dată înainte de a te pune la odihnă atinge-ţi inima, umerii şi fruntea cu el şi vei afla ce putere are. Acum porneşte pe cărarea de muşchi verde ce trece printre stupii în care zumzăie vesele albinele mele şi vei porni pe drumul hărăzit ţie. Cu bine Ondar...
Nici nu apucase să îi mai mulţumească, făptura Stăpânei Codrilor se făcu din ce în ce mai străvezie şi se ridică asemeni unei frunze purtate de vânt. Rămase numai cu acel laţ vrăjit la picioare. Îl luă, îl puse bine în tolbă, îl strigă pe Kaz şi urmărind rotocoalele corbului alb, porni mai departe pe cărarea arătată de Stăpâna Codrilor.>>
Deci asta e povestea capcanelor noastre de vise, gândi micul Touk-Touk şi de aceea bătrânii satului au atât de mare grijă de Copacul Vorbitor. Va trebui să văd dacă îl pot face să îmi vorbească şi mie. Căscă lung însă refuză să se lase cuprins de somn şi porni să citească în continuare.
<<După un timp apărea din nou o potecă din piatră acoperită pe alocuri de iarbă sau muşchi verde, trunchiurile dese parcă începeau să se dea de o parte şi o câmpie imensă i se arătă privirii. Se abătuse din calea obişnuită pe care mergeau cei din cătunul lui spre târgurile câmpiei sau spre cetatea regelui şi străbătuse o bună parte din pădure, ieşind acum la lumină.
- O adevărată mare gândi Ondar, oare cum voi înota prin ea?
Nu se auzea nici un zgomot, nici o pasăre, nici un zumzet de insectă, doar razele de soare scăldau totul în lumina lor.
- Trebuie să fie Câmpia Liniştii de care îmi spuneau bătrânii satului. Aici sunt deja departe de cătunul nostru, cât de mult am mers.
Gândurile năvăleau unul peste celălalt, dar Ondar se simţea împăcat şi zâmbea. Porni prin iarba deasă lăsând pădurea în urmă şi după o bună cale de mers zări o nouă cărare acoperită cu piatră de râu şi lut. Se vedea că nu este una foarte des utilizată, mai ales de cai sau carele cele mari ale celor ce merg în târguri. Părea mai curând o cărare care ducea spre curtea şi casa cuiva şi înaintă vitejeşte.
În curând printre firele înalte de iarbă zări o căsuţă la poalele unei ridicări de pământ şi îşi dădu seama că avusese dreptate în privinţa cărării. Grăbi pasul şi zări la rândul lui un bătrânel agitându-se pe prispă.
- Ryna...vino repede Ryna...avem oaspeţi azi.
Ondar dădu bineţe şi privi la bătrânelul mic de înălţime care îl studia şi el curios.
- Sunt Ondar şi vin de departe. Mă poţi găzdui şi îndruma mai departe tăicuţule?
- Bine ai venit Ondar, eu sunt Narn, iar ea e soţia mea Ryna...eşti binevenit la noi, şezi la o poveste şi o ulcică rece de apă de soc. Nu prea mai trec mulţi drumeţi pe cărarea dinspre pădure zilele acestea.
Ondar se aşeză pe prispă alături de bătrânul încă vioi şi răcorindu-se cu apa rece şi aromată şi în care pluteau câteva mici petale ale florilor de soc, începu să asculte povestea lui Narn.
Află că bătrânul fusese fiul căpeteniei unui cătun din apropiere de ţinuturile laari-lor şi în tinereţe mânat de o puternică dorinţă de aventură, cutreierase lumea schiţând şi apoi concepând la o scară mai mare hărţile locurilor umblate, iar acum se stabilise aici în căutarea liniştii şi ascultând din poveştile drumeţilor care treceau spre marile târguri sau spre cetatea Grianului şi care nimereau întâmplător pe poteca făcută de el care ocolea doar puţin drumul principal. I se citea pe chip un dor pentru acele momente ale tinereţii şi un regret pentru că nu reuşise să vadă toate locurile pe care dorise să le exploreze.
În timp ce mânca nişte brânză de capră cu pâine proaspătă adusă de bătrâna Ryna, Ondar îi spuse povestea lui bătrânului, fără a menţiona prea multe despre originea lui sau despre Stăpâna Codrilor şi laţul fermecat primit.
- Da, am auzit de Copacul Vorbitor. În tinereţea mea am cutreierat pământul alături de tânărul rege şi de alţi voinici în căutarea acestei minuni şi a multor altora şi numai fratele regelui, a fost înzestrat de zei să primească darul de a creşte un copac din mlădiţa pe care o adusese. Toţi ceilalţi fie le-au pierdut pe ale lor, fie s-au uscat şi nu au prins rădăcini în cătunele lor. Nici chiar regele nu a reuşit să se bucure de mlădiţa lui. Crescuse un frumos arbust din ea, însă am auzit că într-o seară o pasăre de foc s-a aşezat pe trunchiul încă firav şi copăcelul s-a uscat sub căldura acesteia. Cei mai buni arcaşi ai regelui au încercat să săgeteze pasărea, dar nu au reuşit. Un vrăjitor bătrân a spus că pasărea e fermecată şi că venise de pe tărâmul de peste munţii Ergath.
- O întâmplare foarte curioasă, dar şi frumoasă, spuse Ondar. Stătu o clipă pe gânduri la cele auzite de la bătrân. Deci tatăl său era fratele regelui?
Timpul zbură repede ascultând din faptele bătrânului şi înserarea se aşternea asupra câmpiei acoperind treptat cu umbre marea de iarbă.
- Nu stăm decât eu şi soţia mea în căsuţa aceasta şi nu avem o cameră pentru oaspeţii mai pretenţioşi, însă podul este mereu plin de fân proaspăt şi poate fi un culcuş minunat pentru un drumeţ obosit.
- Aş vrea să dorm lângă una din căpiţele de iarbă proaspăt cosită dacă nu îţi este cu supărare...îmi place să privesc stelele, mama îmi spunea când eram copil că sunt ochii zeilor care ne privesc din înaltul cerului.
- Cum îţi este dorinţa...mâine dis-de-dimineaţă îţi voi da o hartă a locurilor care să te ajute în drumul tău mai departe.
Ondar mulţumi şi paşii îl purtară către o căpiţă care era îndreptată către luna imensă de pe cer, rotundă şi albă. Îşi scoase tunica pe care o avea în tolbă, luată pentru zilele ploioase, o întise pe un pat din fân moale şi apoi hotărî să încerce laţul dăruit de Stăpâna Codrilor. Îşi atinse inima, umerii, apoi fruntea şi somnul îl cuprinse pe dată, legănat parcă de foşnetul atât de familiar al Copacului Vorbitor.
Primele raze de soare îl făcură să deschidă larg ochii. Deja era dimineaţă, însă persista aceeaşi linişte de parcă toate vietăţile îşi începeau ziua cu mult mai târziu. Se ridică şi privi mirat norişorul care plutea parcă agăţat de laţul său fermecat. În el se mişca ceva, trecu cu degetele prin el şi deodată în mintea sa porni să se deruleze firul unui vis. Un tânăr mic de înălţime, dar voinic, călărea un asin alb de-a lungul câmpiei şi parcă aveau amândoi aripi. În acest zbor se zăreau pierdute firele ierburilor, apoi vârfurile arborilor din codrii şi întreg ţinutul parcă era privit din zborul unui vultur. Se zăreau cătunele, munţii Ergath, Pădurea Şoptitoare, cetatea Grianului, doar o pată neagră din centrul câmpiei nu putea fi străbătută. Calul şi călăreţul se îndreptau spre ea, apoi o rafală de vânt îi prăbuşea pe amândoi până pe prispa unei căsuţe. La fel de brusc norişorul se destrămă şi se spulberă în razele de soare, iar Ondar se ridică plin de întrebări, dar cunoscând deja în persoana călăreţului pe bătrânul Narn.>>
Somnul se strecurase pe nevăzute şi micul Touk-Touk căsca abia reuşind să îşi ţină ochii deschişi. Nu putea dormi, nu trebuia să doarmă. Povestea abia devenea mai interesantă. Şi totuşi trebuia să doarmă, trebuia să viseze, era ultimul somn înainte de cel în care va prinde primul său vis. Şi totuşi oare ce urma să facă Ondar? Ce poveste va mai afla de la bătrânul Narn? Atât de multe întrebări şi somnul acesta care nu îi mai dădea pace. Se căţără pe unul din scaune, pe care îl lipise de locul unde fusese cartea şi cu un ultim efort reuşi să pună cartea cea mare la loc, apoi se cuibări pe blăniţa lui moale de miel şi adormi privind la jarul care abia mai pâlpâia în vatră.
Satul începea treptat să prindă viaţă şi zumzetul vocilor care îşi împărtăşeau visele prinse se împletea cu murmurul care venea purtat de aerul dimineţii dinspre sihăstria Copacilor Îngemănaţi şi care anunţa deja începutul procesiunii care urma să ajungă în sat pentru copiii care vor trece în rândul tinerilor. În uşa scundă care dădea în camera cu masa cea lungă se auzi învârtindu-se o cheie, apoi se deschise cu un scârţâit uşor şi un bărbat de statură impunătoare, deşi avea deja părul aproape cărunt, se strecură aplecat înăuntru. Păşi, privind la copilul care dormea ghemuit, apoi la cartea care stătea răsucită şi se încruntă pentru o clipă.
- Cine a mişcat cartea? gândi el. Touk-Touk doarme lângă ea, dar încă nu are înălţimea necesară să ajungă până sus. Şi totuşi are pe degete praful de arganth care se depune de fiecare dată când cineva citeşte din Cartea Viselor. Touk-Touk trebuie să te trezeşti. În curând vor ajunge călugării care îl însoţesc pe stareţ şi trebuie să te pregătim pentru marea sărbătoare a Alanelor.
- Cine a mişcat cartea? gândi el. Touk-Touk doarme lângă ea, dar încă nu are înălţimea necesară să ajungă până sus. Şi totuşi are pe degete praful de arganth care se depune de fiecare dată când cineva citeşte din Cartea Viselor. Touk-Touk trebuie să te trezeşti. În curând vor ajunge călugării care îl însoţesc pe stareţ şi trebuie să te pregătim pentru marea sărbătoare a Alanelor.
Copilul îşi frecă ochii, căscă o dată, se întinse şi apoi spuse cu o voce ușor tremurată:
- Da tată, iartă-mă că am umblat la cartea cea mare, am citit din ea până am adormit.
- Nu ar fi trebuit să citeşti din ea decât după iniţiere. Nu îmi place că te ţii mereu de năstruşnicii şi nu îmi dai ascultare. Du-te acum la mama ta şi pregăteşte-te.
Copilul se ridică, îşi trecu mâna prin părul ciufulit şi o zbughi pe uşă afară. Tatăl privi în urma lui zâmbind. E un copil tare zburdalnic, sunt curios ce îi va prevesti bătrânul stareţ după ce îi va afla visul. Se ridică şi se grăbi să plece să întâmpine alaiul care urma să sosească şi ale cărui incantaţii se auzeau din ce în ce mai aproape.
Nu după mult timp, Touk-Touk aştepta într-una din casele din apropierea Copacului Vorbitor, alături de alţi cinci copii, să fie chemat şi să primească acea înghiţitură din licoarea pe care o preparau călugării. Era îmbrăcat în tunica verde ce aducea cu cea a străjerilor cătunului, cu un laţ pentru prins visele atârnat cu o cataramă de argint de centura din piele de căprioară şi împletit chiar de el, din fâşii subţiri luate din scoarţa unor ramuri ale Copacului Vorbitor.
- Da tată, iartă-mă că am umblat la cartea cea mare, am citit din ea până am adormit.
- Nu ar fi trebuit să citeşti din ea decât după iniţiere. Nu îmi place că te ţii mereu de năstruşnicii şi nu îmi dai ascultare. Du-te acum la mama ta şi pregăteşte-te.
Copilul se ridică, îşi trecu mâna prin părul ciufulit şi o zbughi pe uşă afară. Tatăl privi în urma lui zâmbind. E un copil tare zburdalnic, sunt curios ce îi va prevesti bătrânul stareţ după ce îi va afla visul. Se ridică şi se grăbi să plece să întâmpine alaiul care urma să sosească şi ale cărui incantaţii se auzeau din ce în ce mai aproape.
Nu după mult timp, Touk-Touk aştepta într-una din casele din apropierea Copacului Vorbitor, alături de alţi cinci copii, să fie chemat şi să primească acea înghiţitură din licoarea pe care o preparau călugării. Era îmbrăcat în tunica verde ce aducea cu cea a străjerilor cătunului, cu un laţ pentru prins visele atârnat cu o cataramă de argint de centura din piele de căprioară şi împletit chiar de el, din fâşii subţiri luate din scoarţa unor ramuri ale Copacului Vorbitor.
Deşi nu mai erau vrăjite de Crăiasa Codrilor, ci doar descântate de călugării din Sihăstria Copacilor Îngemănaţi, laţurile îşi păstrau puterea de a prinde în ele visele.
- Poftiţi aici dragii mei, se auzi vocea bătrânului stareţ.
Touk-Touk îşi scoase de la brâu capcana pentru vise şi îşi atinse inima, umerii şi fruntea şi apoi se apropie de bătrân. Se întinse pe vârfuri, deschise gura şi sorbi înghiţitura de lichid verzui. Avea o aroma asemeni mugurilor de brad, amar, dulce şi acrişor, toate în acelaşi timp. O primă senzaţie de răcoare, ca şi cum ar fi alergat printr-un câmp de mentă şi apoi căldura ce începea să i se strecoare prin trup şi ochii pe care îi simţea tot mai somnoroşi, un foşnet întâi stins, apoi tot mai puternic, ca şi cum mii şi mii de frunze se legănau în bătaia vântului. Apucă să îşi lase capcana şi fu prins ca într-un vârtej de frunze simţind cum totul se învârte cu el, devenind el însuşi o mică frunză şi nici nu-şi dădu seama când lunecă pe blăniţele de miel şi adormi.”
- Cred că acum este timpul să adormim și noi.
- Tati, poate atunci când se va trezi, Touk-Touk ne va povesti și nouă visul avut.
- Cu siguranță, dar până atunci, haide să îl lăsăm să viseze și poate visăm și noi ceva frumos. Noapte bună, dragule!
- Noapte bună!
- Poftiţi aici dragii mei, se auzi vocea bătrânului stareţ.
Touk-Touk îşi scoase de la brâu capcana pentru vise şi îşi atinse inima, umerii şi fruntea şi apoi se apropie de bătrân. Se întinse pe vârfuri, deschise gura şi sorbi înghiţitura de lichid verzui. Avea o aroma asemeni mugurilor de brad, amar, dulce şi acrişor, toate în acelaşi timp. O primă senzaţie de răcoare, ca şi cum ar fi alergat printr-un câmp de mentă şi apoi căldura ce începea să i se strecoare prin trup şi ochii pe care îi simţea tot mai somnoroşi, un foşnet întâi stins, apoi tot mai puternic, ca şi cum mii şi mii de frunze se legănau în bătaia vântului. Apucă să îşi lase capcana şi fu prins ca într-un vârtej de frunze simţind cum totul se învârte cu el, devenind el însuşi o mică frunză şi nici nu-şi dădu seama când lunecă pe blăniţele de miel şi adormi.”
- Cred că acum este timpul să adormim și noi.
- Tati, poate atunci când se va trezi, Touk-Touk ne va povesti și nouă visul avut.
- Cu siguranță, dar până atunci, haide să îl lăsăm să viseze și poate visăm și noi ceva frumos. Noapte bună, dragule!
- Noapte bună!
